Animalele din viata mea

De mic mi-au placut animalele. Copilaria mi-am petrecut-o in doua locuri: Saveni, oraselul meu natal si Draguseni, satul bunicilor. Prea mare diferenta intre Saveni si Draguseni nu era, abia in ultimii ani orasul a inceput sa semene tot mai mult a oras, nu doar a sat cu blocuri. Atat Saveniul, cat si Draguseniul aveau si au farmecul lor. Iar satul bunicilor reusea sa suplineasca anumite nevoie pe care orasul nu le putea suplini, de la lipsa parintilor, la natura cat vezi cu ochii, plus animalele din curte. Nu eram inca in clasa a IV-a cand am reusit sa cumpar un iepure si sa il cresc la bunici. Dar asta nu inseamna ca nu aveam grija si de „pasarile din batatura”, de oi, vaci si tot ceea ce mai era insufletit, dar fara grai, in curte. In scoala generala am primit un hamster, soarec alb de laborator persan, mai exact. Si am avut grija si am tinut la el, chiar daca viata lui a fost scurta (aproape doi ani si jumatate). Inainte de Shobby (ce alt nume puteam sa dau hamsterului?!) am avut, pentru o scurta perioada, o pisica, Mitza (da, in viziunea mea, soarecele e sobolan, pisica e mata si tot asa). Apoi au trecut ani pana sa am din nou un animal de companie.

Lucru ce s-a intamplat cand am terminat facultatea si nu am mai stat prin camine, ci intr-o grasoniera inchiriata. Se intampla cu putin mai mult de un an in urma. Era un anunt pe un site cu un pui de bison necajit. L-am adoptat, era fetita, motiv pentru care era singura dintre pui care nu a fost adoptata. Si Maia (da, in sfarsit un nume altfel) a tot crescut si pe masura ce crestea numai bison nu era. S-a dovedit a fi un metis, combinatie intre terrier si bison. Si cu cat crestea, cu atat ii crestea si blana. Pentru ca blana ii crestea prea repede, varianta cu dusul la medicul veterinar sa o tunda nu mai era valabila. A trebuit sa imi cumpar o masina de tuns caini, pentru a putea avea grija mereu de ea si de blanita ei. Si investitia a meritat pentru ca la ritmul in care ii crestea blana si trebuia tunsa, ar fi trebuit sa dau o mica avere la veterinar daca nu aveam masina de tuns caini. Ca sfat: daca vrei sa iti tunzi cainele, nu ai nevoie doar de masina de tuns, iti trebuie si o foarfeca. Pentru ca masina de tuns te ajuta sa scapi rapid de cantitatea mare de blana, dar ai nevoie de foarfece pentru a ajunge la zonele delicate si pentru a finisa tunsoarea. De asemenea, daca la oameni e de preferat ca parul sa fie umezit inainte de a fi tuns, la animale e invers: parul trebuie sa fie perfect uscat, asta daca vrei sa faci o tunsoare uniforma. Partea buna cu tunsul acasa este ca nu mai trebuie sa anesteziezi catelul, cum se face la veterinar. Pentru ca fiind acasa poti linisti altfel animalul si daca devine prea agitat, poti intrerupe operatiunea ca apoi sa o reiei, nu te impiedica nimeni sa faci asta. Apoi, mai aveam ceva experienta cu tunsul, dar la oameni, pentru ca dupa ce mi-am cumparat masina de tuns in facultate, ma ingrijeam singur de tunsorile mele, dar am mai facut si niste banuti de buzunar tunzand colegii de camin.

A fost Shobby, a fost Mitza, a fost Maia, acum sunt Mo si Pu, doua pisici superbe, surori total diferite, atat ca aspect cat si ca temperament.

M-am lungit deja prea mult, asa ca voi mai reveni cu povesti despre animalele din viata mea si intr-o postare viitoare. Ideea e ca un animal te responsabilizeaza, indiferent ce spun toti cei care se uita ciudat la tine pentru ca ai grija de o pisica sau un caine si nu ai copii.

Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *