Viaţa povestită sub morfină

Tristano este un veteran de război octogenar, dependent de morfină, care îşi aşteaptă sfîrşitul din cauza unei cangrene. La sfîrşit de august, Tristano, imobilizat la pat, îşi povesteşte viaţa, temerile, iubirile, divaghează şi alternează întîmplările reale cu delirurile provocate de morfină. Un scriitor îl veghează, ascultă şi scrie romanul despre viaţa lui.

În monologurile sale, niciodată nu se adresează unui acelaşi auditoriu. Deseori se pare că vorbeşte cu Frau, consoarta acestuia, cea care îi citeşte poezii duminica şi îi face injecţiile zilnice. Dar morfina, care ar trebui să-i calmeze durerile provocate de cangrenă, îi răvăşeşte memoria şi el încurcă peroanele cu personajele, biografia proprie cu istoria universală. Astfel, pe lîngă Frau, ca mari iubiri, apar Rosamunda, Daphne, Puştoaica, Mavri, Saki, Giudita sau Marilyn Monroe, toate construite după acelaşi tipar. În lupte îi are drept camarazi pe Ninototo, Clark Gable, doctorul nazist Ziegler, comandantul fascist Papagos sau poeţii Byron şi Kavafis. Bătrînul este conştient de efectele morfinei şi recunoaşte: „chiar şi delirul meu sînt tot eu.”

Ceea ce povesteşte Tristano frapează, dar nu prin neverosimilitate, cum s-ar crede, ci prin conţinutul lor. Tristano, ca soldat luptător în al Doilea Război Mondial, este în acelaşi timp erou, laş, trădător, salvator. Dar tot ce a făcut a fost să lupte pentru libertate, acel cuvînt elastic care „în gura unuia sau a altuia se transformă într-altul.”

În loc de erou naţional, cu pieptul plin de decoraţii, Tristano sfîrşeşte necunoscut, delirînd pînă în ultima clipă, cîntînd, recitînd poezii, filosofînd: „În mine totul e tot ros de cangrenă, (…) sunt ca un sac golit şi asta îmi dă dreptul să filozofez cît am chef şi cît îmi place.”

Romanul este o lecţie care te ajută să desluşeşti sensul unei vieţi şi care te ajută să răspunzi laîntrebarea: ce înseamnă a-ţi povesti viaţa?

urbancolia lui dan sociu

Dan Sociu, cunoscut ca purtător de cuvânt al tinerilor scriitori români, cărţile sale afişând revoltă socială şi o poetică a cotidianului, a debutat ca romancier în 2008, la Editura Polirom cu volumul „Urbancolia”.

Romanul are tentă autobiografică, toate persoanjele sunt construite după persoane reale, iar verosimilitatea este dată şi de naturaleţea descrierii gândurilor şi acţiunilor tânărului Dan (27 ani), aventura cărţilor de poezie pe care le-a publicat, relaţia cu poeta Viviana Muşa – director de imagine al editurii Trei, modul în care Silviu Lupescu i-a oferit post de redactor la editura Polirom(Dan Sociu nu este doar autorul ci şi redactorul Urbancoliei).

Firul epic urmăreşte idila dintre Dan şi Diriga – proaspăt deţinătoare de ziar şi post Tv (acestea erau cadourile din partea ultimei cuceriri, ofiţerul american Derrin R. Smith).

Se ţese şi o întreagă conspiraţia în care sunt implicate diferite personalităţi ale culturii române: Eminescu a fost lichidat de serviciile secrete austriece pentru că era informator american, Nicolae Iorga – colaborator C.I.A. – a iniţiat interzicerea consumului de cannabis pe moti că din cânepă se putea opţine o hârtie mai ieftină decât cea din celuloză, George Enescu a fost spion fără voie ce transporta documente secrete în vioara sa. Mai relatează despre importanţa pe care au avut-o americanii în procesul de aderare a României la U.E., despre proiectele de amplasare a unor baze N.A.T.O. în România sau despre faptul că C.I.A. este o companie cu acţionari care supraveghează economia mondială. Deşi are că vâneaă senzaţionalul, de fapt doar urmeaă anumite direcţii ale romanului contemporan.

De fapt, totul ar fi o destăinuire a lui Dan către Pascal Bruckner (pe prima coperta apare: „Înainte de acest text, eu nu am existat. Nu sînt decît produsul imaginaţiei înfierbîntate a lui Dan Sociu, care m-a conceput într-o seară de beţie, într-un bar din Iaşi. Dacă el s-ar opri din băut şi din scris, eu aş dispărea. Dacă eu dispar, şi el se evaporă.” Pascal Bruckner) despre viaţa neferictă pe care a avut-o, amintiri triste din comunism, succesul ca poet dar neîmplinirea ca om, hipnoza şi nebunia perioadei în care a cunoscut-o pe Diriga,urmată de depresia cauzată de dispariţia ei şi ştergerea oricărei urme că ea ar fi existat, despre cum îşi ajuta mama financiar scriind poveşti pentru reviste feministe, despre virginitata prelungită (un capitol întreg, „…asta e Ultima, îmi spuneam şi gîndul mă umplea de melancolie…” este dedicat … autosatisfacerii, despre gîndurile perverse şi rememorarea tuturor labelor de pînă atunci – cîteva mii).

Sfârşitul nu este unul tragic: chiar dacă începuse să o iubească pe Diriga şi împreună l-au înşeat pe Derrin, acesta fiind motivul dispriţiei bruşte a Dirigăi, Dan o întâlneşte pe Viviana şi mărtuiseşte, nu doar lui Pascal ,ci şi sieşi: „Cred că de aşa ceva am avut nevoie dintotdeauna: o Directoare de Imagine care să mă iubescă.”

„Urbancolia” este un roman interesant, tipic americănesc, cu suspans, intrigi, limbaj colorat, happy-end, o carte uşor de citit şi digerat.

Săveni, oraş peste care s-a aşternut praful

„Amintirea cea mai importantă, de pe meleaguri botoşănene, este priveliştea ce mi s-a deschis în faţa ochilor, atunci când dintr-un autobuz, de pe vârful unui deal înalt, am văzut orăşelul Săveni ghemuit în vale şi, paradoxal, pentru că nu-l iubesc pe Gorki, mi-am adus aminte de un sat situat precum o cicatrice în podul unei palme prea crăpate, în clipa acea mi-am dat seama că din Săveni se iese foarte greu iarna. Apoi am priceput că se iese foarte greu în orice anotimp. De fapt, abia acum mi-am dat seama, ieşirea nici nu era necesară. Important este omul şi nu locul. Dacă aş fi rămas al Săveni, probabil aş fi scris şi tradus aceleaşi cărţi. Poate că le-aş fi publicat mai greu…”

Fragmentul de mai sus este preluat din revista „Hyperion” (2 /2004) dintr-un dialog între scriitorii Liviu Apetroaie şi Emil Iordache. Lui Emil Iordache îi aparţin amintirile şi tot el afirma: „Vine potopul. Dacă nu cumva a şi venit. Unii ştiu să înoate.” Înotul nu l-ar fi ajutat cu nimic pe Emil Iordache pentru că pe 13 octombrie 2005 sufletul său urca în luntrea lui Charon; nu avea împliniţi 51 de ani. Viaţa şi-a dedicat-o scrisului (eseuri, critică şi istorie literară) şi traducerii din literatura slavă. Săveniul este amintit ca un orăşel din care nu se mai poate ieşi, dar nu un oraş fantomă, cu toate că aici timpul pare a se fi oprit (lăsând deoparte noile tehnici şi tehnologii prezente la tot pasul). Oraşul trăieşte (încă) în anonimat, iar vechime urbei (care a fost declarată oraş în anul 1968) este dată de gol de un obicei ce s-a păstrat de la locuitorii din satele învecinate aduşi după anii ’60 pentru a lucra în industria (pe atunci în dezvoltare) ce se dezvolta pe lângă mai multe secţii ale cooperaţiei meşteşugăreşti, o fabrică de caşcaval, autobaza de transport etc. Oraşul e mic, locuitorii se cunosc între ei şi veştile circulă repede. Zvonistica este ocupaţia de bază a multor cetăţeni, bârfele locale de tot felul se propagă cu o viteză mai mare decât celebrele „ştiri ProTv de la ora 5 ”.

Un timp, la Săveni apărut un săptămânal, „Gazeta de Săveni” care încerca să ofere locuitorilor porţii de informaţie şi cultură. Apariţia „Gazetei…” a fost de bun augur: unii tineri găseau alternative monotoniei şi plictisului cotidian scriind câte ceva pentru ziar, fie că era vorba despre poezie, proză, eseu sau exerciţii gazetăreşti. Dar dacă răsfoim acum câteva numere din anul 2000 (când a fost înfiinţat ziarul) descoperim ştiri încă actuale: „Apa rămâne încă o problemă nerezolvată” (7 octombrie), „Atenţie, muşcă şi-s mulţi!” (21-28 octombrie) – despre numărul crescut al câinilor vagabonzi sau „Cale ferată fără tren”: „La intrarea în Vlăsineşti, calea ferată ce leagă Dângenii de Săveni a fost pur şi simplu smulsă din terasament din pricina alunecării de teren. Deşi a trecut ceva vreme, CFR-ul nici nu se gândeşte să o repare. Probabil că investiţia nu merită. Să aşteptăm să se surpe şi Gara?”. Pe 5 iulie 1991 se inaugura linia CF Dângeni – Săveni şi gara din Săveni (cea mai modernă din judeţ la acel moment…). După 17 ani, cunoaştem cu toţii situaţia căii ferate şi a gării: încă aşteptăm să se surpe gara pentru că de calea ferată s-au ocupat câţiva locanici: traversele de beton sunt numai bune pentru a face o alee – dacă stai la casă, iar şinele, dacă tot le-ai tăiat ca să iei traversele le poţi duce la fier-vechi să le vinzi. O altă ştire care astăzi strârneşte hazul localnicilor este următoarea: „Vom avea căldură la preţ de tranziţie interminabilă”; pe atunci încă funcţionau cele două centrale termice din oraş ce asigurau căldura pe timpul iernii celor peste o mie de apartamente.

Un ultim titlu la care vom face referire din „Gazeta de Săveni” este: „Cultură…nu glumă” (30 octombrie- 4 noiembrie 2000), unde se spune: „Săvinenii au două case de cultură. Una care se prăbuşeşte din cauza vechimii, cealaltă din cauza reformei”. Situaţia a rămas aceeaşi şi în anul 2008: o casa de cultură ce serveşte ansamblului folcloric „Floarea-soarelui” ca loc de repetiţie (ansamblu care a obţinut numeroase premii regionale şi naţionale la concursurile de profil), iar din a doua nu vedem decât fundaţia, mediul propice dezvoltării culturilor de bacterii şi spaţiu de odihnă pentru maidanezi.

Paradoxal, Săveniul mai reuşeşte să respire tocmai prin cultură. În afară de câteva scandaluri politice şi prezentări în mass-media despre „Patria tizicului” sau „Gara prin care nu trece trenul”, despre orăşel se răspândesc informaţii cu privire la rezultatele elevilor la concursuri şcolare şi extraşcolare, despre lansări de carte ale autorilor locali sau expoziţii găzduite de Muzeul de Arheologie.

De pe băncile liceului din oraş (care anul acesta serbează semicentenarul) au debutat editorial elevii Bogdan Romaniuc (cu placheta de proză scurtă, „Clopotul mut”, 2001) şi Cătălina Buhaciuc (cu volumul de poezie „Peştera ascunsă”, 2007. Alţii s-au remarcat la concursuri literare judeţene şi naţionale (trofeul concursului de poezie „Aripi deschise” a ajuns în doi ani consecutivi, 2006 şi 2007 la elevii Liceului din Săveni).

Lipsa alternativelor pentru tinerii din Săveni şi atitudinea miserupistă a părinţilor indiferenţi faţă de actul cultural mă duce cu gândul la afirmaţiile poetului (de origine botoşăneană) Dan Sociu: „Cunosc zeci de adolescenţi botoşăneni care scriu poezie dar se tem să o mărturisească. Pentru că trăiesc într-un târg cu mentalitate de curvă, un târg unde indivizii care câştigă peste 1000 de euro pe lună nu au nicio carte în casă. Să spun şi eu, ca Lucian Pintilie, lasă-i, mă, să moară proşti? Dar copiii lor ce vină au?”. Apoi mă gândesc că afirmaţia e valabilă nu doar pentru Botoşani sau Săveni ci pentru fiecare oraş din România, în epoca globalizării şi promovării inculturii.

Într-un un târg provincial evenimentele cultural – artistice sunt rar întâlnite, dar la Săveni, cel puţin o dată la doi ani se ţin „Şezătorile iernii” cu scriitori şi artişti botoşăneni, dar şi tinere talente locale şi Festivalul „Miahil Sorbu”. Evenimente se pot considera şi lansările de cărţi ale unor autori locali (Traian Calancea, Boris Ioachim, Lucian Alecsa),expoziţiile de grafică şi pictură semnate de Emil Karannica, spectacolele oferite de ansamblul „Floarea-soarelui”, şedinţele de cenaclu sporadice ale liceenilor sau dezbaterile moderate de Bogdan Romaniuc, apariţiile revistelor „Jurnal Şcolar” (revista elevilor de la Şcoala Genreală Nr. 1 coordonaţi de profesoarele Florica Nechifor şi Elena), „Geopolis” (revistă cu profil geografic coordonată de profesorul Dumitru Pancu apărută ca urmare a cercetărilor şi observaţiilor membrilor Cercului de geografie Geopolis ) , „La Petite Gazette” (revistă de franceză apărută sub îndrumarea profesoarei Alina Ilie).

Săveniul nu ştie să îşi păstreze memoria (lipseşte o culegere din folcorul local despre care se fac referinţe în Monografia Comunei Vlăsineşti scrisă de profesorul Gheorghe Burac), iar clădirile ce ar trebui să amintească de câteva personalităţi locale nu o fac. În acest sens, pe localul Grădiniţei „Pinochio” nu se găseşte o placă comemorativă să specifice că in acea casă s-au născut fraţii Alexandru şi Mihai Ciucă; casa în care s-a născut scriitorul Valeriu Emil Galan este astăzi un bar care nu aminteşte cu nimic de autorul romanului „Bărăgan”, iar liceul din oraş poartă numele „Grupul Şcolar Dr. Mihai Ciucă” deşi ar fi fost cuvenit să poarte numele „Fraţii Ciucă”, ambii având o importanţă deosebită în medicină (veterinară şi umană), cum e cazul Colegiului Naţional „Fraţii Buzescu” din Craiova . Rareori când se vrobeşte despre oraşul Săveni se face referire la personalităţi contemporane născute aici (traducătorul Emanoil Marcu şi eseistul Cristian Bâdiliţă).

Se mai întâmplă vara ca oraşul să fie „asaltat” de turişti, botezaţi de localnici „moştenitori”, evrei care au părăsit localitatea după anul 1948. Din parfumul târgului evreiesc de la începutul secolului al XX-lea, când populaţi evreiască depăşea ca număr romanii, nu au rămas decat case specifice (pe străzile Tudor Vladimirescu şi 1 Decembrie), cimtirul evreiesc, sinagoga şi câteva beciuri mari săpate sub stradă, beciuri care au dat naştere unor legende locale; localnicilor le place să creadă că oraşul este traversat de tuneluri ce leagă diferite obiective importante (Biserica Sf. Gheorghe, Biserica Sf. Neculai şi Muzeul de Arheologie, un ratoş vechi a cărui vechime s-a pierdut odată cu trecerea anilor), când de fapt este vorba doar despre câteva beciuri.

Oraşul intră în categoria „oraşelor de cinci minute”: în cinci minute poţi traversa Săveniul dintr-un capăt în altul. Dar chiar şi aşa, observi, la finalul plimbării că pe pantofi s-a aşternut un strat gros de praf. De fapt, nu pantofii sunt de vină, ci oraşul: peste Săveni s-a aşternut praful, iar oraşul abia mai aruncă, din când, în când, câte un semn de viaţă.


Un oraş, noaptea…

Bogdan Romaniuc

Noaptea, pe o stradă plină de gropi care crează imaginea unui şantier pustiu, miros de gunoaie în putrefacţie şi figuri grăbite de câini vagabonzi, cupluri gălăgioase ce se mişcă ca într-un furnicar gata să erupă de îmbâcseală, chipuri şterse de fum de ţigară şi băutură, plete lungi ce ascund crotale aurite – semnul distinctiv al sclavilor;
… noaptea, în oraşul meu murdar şi… „trist”.
Baruri şi discoteci pline de fum şi miros greu de transpiraţie murdară, beţivi ce-şi poartă cu greu carcasele putrezite de alcool, scene de mahala şi închisoare.
…noaptea, într-un oraş murdar şi…trist.
E foarte târziu, liniştea coboară încet şi zgomotele se pierd ademenite de întuneric. Paşi grăbiţi se mai aud pe stradă, … doar câţiva paşi, … atât, … noaptea…
În zori va răsări soarele, în oraş şi poate … în sufletul meu…

(din „Clopotul mut”)