„Cărți, librării și ipocrizii” (Sorin Cucerai)

Cărturești Carusel
Cărturești Carusel

Cărturești tocmai ce a deschis o mega-librărie, o nebunie, ar spune unii. Într-adevăr, din imaginile pe care le-am văzut pe net, e un altar al cărții.

Sorin Cucerai scrie pe Facebook, la câteva ore după deschiderea fastuoasă a unei librării (cum altfel decât fastuoase) despre Cărți, librării și ipocrizii:

„Hai să lămurim câteva chestii. N-o să-mi treacă nervii spunându-le, dar măcar unii își vor pierde, sper, inocența.

Un traducător e plătit cam cu 2 euro pe pagină, în cazul cel mai bun. În realitate, din banii ăștia nu primește sigur decât jumătate – după ce predă manuscrisul (sau, mai nou, la câteva luni după ce predă manuscrisul). Niciun traducător nu poate traduce mai mult de 10 pagini pe zi, muncind câinește – deci presupunând că muncește zilnic, la sfârșitul lunii ar avea de primit fabuloasa sumă de 300 de euro.

Un redactor de carte e plătit cam cu un leu pe pagină. Un redactor bun poate să lucreze până la 50 de pagini pe zi, muncind ca hoții de cai, ceea ce înseamnă că la sfârșitul lunii primește cel mult 1.500 de lei.

Un librar are salariul undeva între salariul minim și cel mult 1.200 de lei pe lună – și muncește și 12 ore pe zi.

Iar autorul? Autorul câștigă, în mod obișnuit, între 1.000 de lei și 1.000 de euro pe carte. Și cu greu poate produce mai mult de o carte pe an.

Dacă, din toate astea, încă n-ați înțeles ideea, v-o spun pe șleau: din scris, tradus, redactat și/sau vândut de cărți (ca librar) nu se mai poate trăi de multă vreme. Nu mai poți să scrii, să traduci sau să redactezi cărți decât dacă fie ai un job suficient de bine plătit încât să-ți permită să supraviețuiești decent și suficient de lejer încât să nu-ți mănânce 8-10-12-14 ore pe zi, fie ai un soț/ o soție/ un amant/ o amantă/ un părinte/ un frate/ o soră/ etc. care să-ți sponsorizeze pasiunea pentru scris/ tradus/ redactat, astfel încât să n-ai probleme cu supraviețuirea. Scriitorii proveniți din alte straturi sociale decât cele suficient de avute au (re)devenit astăzi aproape imposibili.

Pe scurt, când cumpărați o carte crezând că în felul ăsta îl sprijiniți pe autorul/ traducătorul/ redactorul ei, dați dovadă de o prostie colosală. În realitate, singurii care câștigă din comerțul cu cărți sunt patronii de edituri și patronii de librării: la ei se duc banii – și doar la ei.

Așadar, când cumpărați o carte, de fapt cumpărați o cremă de corp pentru bucile nu știu cărui patron de editură și o bucată din geanta pe care patronul de librărie i-o va face cadou amantei lui. Atât. Exact asta faceți. Autorul, traducătorul și redactorul cărții vor primi, pentru supraviețuire, fix gaura din covrig, la fel cât primește și librarul ăla pe care nu-l vedeți când cumpărați cărți și zorzoane.

Aș putea să vă explic cum și de ce se întâmplă mizeria asta, dar discuția ar deveni prea tehnică. Rezumată în cuvinte cât mai simple, povestea sună așa: modelul de business s-a schimbat, din varii motive, astfel încât deținătorul de capital a căpătat o putere mult mai mare decât cea a lucrătorului (fie el autor, traducător, redactor sau librar). În consecință, patronul de editură și patronul de librărie extrag fără jenă o rentă substanțială. Grosul banilor merge către ei și către mașinăria de marketing & PR care-i glorifică direct sau indirect – deci către ei și către slugile utile. Autorul, traducătorul, redactorul și librarul nu sunt nici măcar slugi: sunt sclavi.

(Același lucru e valabil și pentru scrisul la ziar/ la revistă – și din aceleași motive – dar aici mă concentrez doar pe cărți.)

O consecință a noului model de business legat de carte e următoarea: cartea nu mai e vândută ca produs cultural, ci ca produs de status, de unde și prețul ei din ce în ce mai prohibitiv pentru omul mediu (și absolut prohibitiv pentru cel sărac). De aici și the star system: patronii de edituri produc autori-brand, cu un statut radical diferit de cel al autorilor obișnuiți.

Cei care chiar ar avea nevoie de respectivele cărți nu și le mai pot permite de multă vreme, iar cei care le cumpără (pentru că și le permit) au nevoie de ele doar în sensul în care au nevoie și de celelalte produse de lux pe care le achiziționează: pentru exhibare și/sau auto-confirmare de status.

E enorm de multă ipocrizie în simpatia corporatiștilor față de cărți și față de mersul la librărie – și nu, n-am de gând să fiu politicos cu măștile și cu mecanismele psihologice prin care ei încearcă să camufleze ipocrizia asta.

Spre deosebire de majoritatea întreprinzătorilor, majoritatea managerilor sunt persoane cu studii superioare – și, la fel ca majoritatea întreprinzătorilor, dispun de venituri relativ consistente. Combinația dintre venituri relativ consistente și studii superioare îi singularizează din punct de vedere sociologic – ei sunt „intelectualii cu bani” – dar îi și vulnerabilizează, pentru că au nevoie de o dublă validare: și din partea egalilor lor în materie de venit, și din partea producătorilor de cultură în sens larg.

Corporatiștii cumpără cărți ca să-și liniștească conștiința (ca să-și confirme că sunt, totuși, niște intelectuali, nu ca „țăranii” ăia de întreprinzători) și, în același timp, ca să-și confirme statutul social (cărțile sunt un lux care îi diferențiază de plebe). De unde și succesul printre corporatiști al autorilor, al editurilor și al librăriilor care-i validează.

Așa încât vă rog să mă scutiți cu apetența pentru cultură. Ea va fi orice altceva decât o vorbă-n vânt doar atunci când producția culturală se va (re)democratiza și când producătorii de cultură vor putea să trăiască din ce produc. Până atunci, măcar să spunem lucrurilor pe nume.”

Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *