Casa viselor și visele ce nu pier

Când ajungi să te apropii de un vis realizezi cât de departe este imaginea visului tău față de ceea ce îți propune realitatea. Din punctul meu de vedere, asta se întâmplă din cauza dorinței noastre de a fi perfecționiști.

După ce am plecat de-acasă la facultate, ani de zile am stat prin cămine, apoi prin chirii. Normal este să visez cu nerăbdare la momentul în care locuiesc în propria mea locuință. Doar că pe măsură ce visul este pe cale de a se împlini, visul se distorsionează. Și începi să faci compromisuri față de idealul tău. Ajungi la concluzia că nu există „casa visurilor tale”, ci casa ta. Nu spun asta cu conotații negative, dar o spun cu mici resemnări. Nu ai timp și resursele necesare să îți ridici tu casa, cărămidă cu cărămidă, să o faci cu mansardă, să legi parterul și mansarda cu trepte transparent și balustradă sticlă, să lași un living în care poți să te plimbi cu rolele, să faci o bucătărie mare în care să nu simți că totul este prea înghesuit și că nu încap doi oameni în același timp, să îți faci un balcon unde să îți bei cafeaua liniștit, dar să dispui și de o curte generoasă, astfel încât să pui și câțiva pomi, să plantezi și câteva flori, dar să instalezi și un leagăn. De fapt, îți dai seama că trebuie să te limitezi la ceva ce au construit alții, alții care, la rândul lor, au făcut ceva din obligație, nu încercând să-și realizeze visul. Apoi îți dai seama că de fapt nici nu vrei casă, ci apartament. Iar apartamentul este un spațiu predefinit unde nu poți aduce multe modificări.

De fapt, contactul cu realitatea nu te face să renunți total la vise. Te gândești așa: lasă, mai bine ne mutăm acum într-un apartament cochet, îl mobilăm și îl decorăm după propriul gust, iar după 10 ani începem să construim o casă la țară. Și dacă avem acum unde sta, nu trebuie să ne grăbim cu casa, o putem face lent, dar cum vrem, astfel încât la bătrânețe să stăm în casa viselor nostre.

Visele noastre nu sunt entități care expiră, sunt vise care se transformă, se metamorfozează, se dilată și se constrâng. Dar cel mai important este că visele nu pier nici când realitatea le este potrivnică.

Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *