Fede.ro vă prezintă cel mai fin analist politic: țăranul de Bahlui

În legătură cu jocurile politice locale, când în urma destrămării USL s-au creat ciudate alianțe: PDL votează cu PSD-ul, se dă jos un vicepreședinte de la PNL și se pune un altul de la PP-DD, când nu se mai înțelege cine face Opoziție sau dacă este o opoziție, mi-am amintit de un moment din luna mai a anului 2012. Este vorba de vizita lui Dan Diaconescu la Iași, în plină campanie a alegerilor locale. S-a făcut mare vâlvă, s-au făcut promisiuni și cu tot discursul de tipul „USL si PDL au distrus România din 1989 până acum”, „voi conduce ţara împreună cu voi”, „voi lua de la bogaţi şi voi da la săraci”, dar şi ceva personalizat pentru Iaşi „Dacă vreţi un trai bun votaţi deputatul Dan Oajdea primar, istoricul Vlad Hogea preşedintele Consiliului Judeţean şi Dan Diaconescu preşedinte”, PP-DD a obținut un scor bun, dar nu a dat nici primar și nici președinte de Consiliul Județean.

Atunci, în mai 2012, a existat un vizionar, unul de talie mare, pe lână care Silviu Brucan ar fi părut inițiat.El este votanul cel de toate zilele, cel prezent la toate manifestațiile, dar care pune ștampila în urma unor studii sociologice foarte elaborate.

Este țăranul de Bahlui pe care îl recunoașteți foarte ușor din imaginea de mai jos.

taranul de bahlui

O altă formă de protest: Iulian deszăpezește Bucureștiul

Parcă ne-am obișnuit și noi cu protestele: Roșia Montană, Pungești, accidentul din Apuseni: românii descoperă simțul civic.

Acel simț civic care lipsește oamenilor când primul drum deszăpezit este cel spre cârciumă, când cârciuma-i spațiul de unde se observă cel mai bine cum trece timpul, iar autoritățile nu trimit oameni și echipaje să îți dea la o parte zăpada din fața casei, este motivul pentru care un tânăr și-a ales o formă inedită de protest: „Iulian deszăpezește Bucureștiul”.Și-a făcut și o pagină de Facebook unde a scris:

„Această deszăpezire este un protest. Dacă știi vreo trecere de pietoni, trotuar care necesită deszăpezire dă-mi un mesaj sau sună-mă: 0751936953. Pro bono.”

Pe 27 ianuarie, de la ora 21.30 la ora 3.30, Iulian a pus mâna pe lopată și a dat zăpada la o parte, curățând trotuarul, mocirla de la trecerea de pietoni, bineînțeles, pro bono.

În Grozăvești
În Grozăvești

Când media ne invadează cu „iadul/ infernul alb”, iar ANM-ul și clasa politică o pun de coduri roșii de dragul de a împărți ciolanul (atunci autoritățile pot să apeleze la firme de deszăpezire fără licitație), unii tineri demonstrează dracu nu e-atât de alb pe cât spune televiziunea. Și că de protestat se poate protesta și prin muncă.

Felicităm forma de protest pe care a adoptat-o Iulian!

Prima grijă națională

Adrian Năstase a intrat pentru a doua după gratii, Relu Fenechiu nu a fost nici achitat și nici condamnat definitv, nici Monica Iacob Ridzi; medicul Brădișeanu și Mihai Necolaiciuc au scăpat de pușcărie, Becali s-a angajat la școala lui Becali pentru a (mai) ieși din pușcărie, Legea Educației a fost modificată pe șustache astfel încât în universități pot preda nulități, oamenii fac greva foamei și ies în stradă împotriva gazelor de șist, este luna ianuarie iar noi nu avem nici ger și nici zăpada pentru că „nu există încălzirea globală”, premierul Victor Ponta se face de râs comparând cazul Năstase cu cel al Iuliei Timoșenco și acuzând peste tot că este vorba despre o condamnare politică …. toate acestea când de fapt prima grijă națională e posibilul divorț Bianca Drăgușanu – Victor Slav.

Și ne mai plângem că toate merg prost în țara asta?!

USL, ultimele grohăituri

Unii români, în dulcele spirit al tradiției, au început deja să sacrifice porcul de Crăciun. Doar astăzi am citit două știri despre doi giganți sacrificați, unul de vreo 515 kile, altul ceva mai mic. Dar știrea pe care aștept să o citesc ar fi următoarea:

„Anul acesta de Ignat a fost sacrificat cel mai mare porc crescut vreodată în România. Din uriașul care în ultimul an a mâncat cât alții în zece, după tăiere, se vor putea înfrupta 20 de milioane de români, de la bebeluși, la pensionari, fără diferență și fără grețuri. În luna decembrie 2013 USL a dat ultimele grohăituri”.

Locul României pe harta Europei

O mulțime de români au fost indignați săptămâna trecută din cauza rezultatului unui experiment făcut de Buzfeed prin care americanii trebuiau să completeze harta oarbă a Europei. De ce? Pentru că americanii nu știau unde trebuie pusă România sau că ea există pe hartă. Normal, „americanii e proști” că nu știu harta Europei, dar noi o știm pe-a lor? Păi nu, că SUA are multe state, că de aceea e Statele Unite ale Americii, vorbim de state, nu de județe.

Americanii au avut probleme cu numeroase state, dar cam toți au știu de UK sau Anglia, Franța, Spania, Italia, Portugalia, Elveția, Germania sau Polonia. Unii dintre ei au greșit poziționarea Germaniei, au pus-o mai în vest. Și uite că am dat peste cuvântul magic: VEST. Se pare că pentru americani vestul este sinonim cu Europa cunoscută. România nu este în vestul României.

În același timp:

  • România nu este abonată la premiile Nobel
  • Nu este nicio tragedie când o companie românească părăsește un stat pentru că nu există mari companii românești care să investească serios în alte state (nu investesc ele nici la noi, darămite în afară)
  • Românii nu au câștigat niciun campionat mondial de fotbal (nici măcar nu se mai califică la astfel de  competiții de acest gen)
  • Universitățile de la noi nu se află în niciun top care să le asigure vizibilitatea internațională
  • Românii nu lansează rachete în spațiu
  • Cercetătorii români nu revoluționează știința
  • Românii cu potențial sunt dați afară din țară de autoritățile incompetente

și lista ar putea continua spre nesfârșit.

Oricât ne dorim să credem că suntem buricul universului, nu suntem; nu suntem cunoscuți în afara granițelor propriei noastre țări decât atât cât trebuie, decât atât cât merităm în acest moment.

Știu, este 1 decembrie, Ziua Națională a României și nu am exaltat astăzi în a-mi afișa patriotismul. Român am fost și ieri, voi fi și mâine, nu doar pe 1 decembrie și 24 ianuarie.

Nu sunt hater, încerc să evit ipocrizia.

Matematica deputaților. O chestiune de bun simț

1+1=2, iar 50=72. Nu e nici o problemă matematică, e o problemă politică, iar problema politică este una de bun simț.

Citesc, zilele acestea, că o moțiune simplă a fost respinsă de Camera Deputaților. Nimic ciudat. Moțiuna era intitulată „CFR Marfă – Cronica altei privatizări eșuate”. Interesant: nea Gruia Stoica e băiat deștept, a luat vagoane de la CFR Marfă ca fier vechi, le-a vopsit și le folosește pentru GFR (Grup Feroviar Român). Din asta omul face business și este cotat, la ultimul clasament Forbes, printre cei mai bogați români. Nenea ăsta s-a jucat de-a privatizarea, iar băieții deștepți l-au ajutat. După ce nenea Stoica a văzut toate documentele ce-l interesau și a aflat tot ce a avut de aflat despre CFR Marfă, omul își poate vedea de GFR-ul său fără probleme. Nu e decât o chestiune de timp ca CFR Marfă să fie îngropat, nu doar declarat mort, dar deasupra mormântului să se înalțe falnică floarea numită GFR.

matematica deputatilorAm făcut o paranteză cam lungă, dar revin la matematica bunului simț:

– 72 deputați PDL și PPDD inițiază o moțiune simplă;
– 224 deputați votează împotrivă
– 19 deputați se abțin, iar 50 votează „pentru”.

În cel mai bun caz, 50 = 50, dar 50 = 72, cum nici măcar 50+19 (în caz că unii s-au răzgândit) nu este egal cu 72. Teoretic, dacă 19 se răzgândeau, 3 deputați tot nu ies la socoteală. Dacă nici măcar inițiatorii unei moțiuni nu se prezintă la vot sau nu votează pentru ceea ce au semnat, e clar cine ne conduce. Cum 50 nu-i totuna cu 72, la fel PDL+PPDD nu-i Opoziție. E ca la Caragiale: avem Opoziție, dar ne lipsește cu desăvârșire.

A doua chestiune: Camera Deputaților numără 395 de membri. Numărul de voturi la moțiune a fost de 293. Vreo 102 deputați dau cu minus, dar nu și pe statele de plată.

Regele a murit, să plătească supușii lui!

regele cioaba avereRegele a murit, să plătească supușii lor, nu fiecare contribuabil român! Toată treaba asta cu moartea regelui Cioabă poate degenera, depinde de autorități cu menajează situația. Când peste tot în presă apar informații despre averea, estimată la 2 milioane de euro, lăsată în urmă de Florin Cioabă, cererea de ajutor din partea statului pentru achitarea facturii de la spital (350.000 de dolari) mi se pare o fantasmagorie. Dacă omul ieșea viu din spital în urma operațiilor, tot din partea Guvernului se cerea ajutor?

Apoi mai este și afirmația că la înmormântarea vin 150.000-200.000 de țigani. Păi dacă s-ar face o chetă și fiecare participant ar dona câte 6 lei înainte, s-ar strânge banii pentru factura emisă de spital.

Nu mai spun nimic de sceptrul și coroana de aur, de palate, de aur și de afacerile cu prelucrarea materialelor.

Dacă Ponta nu afirma că nu face nici un serviciu în defavoarea românului plătitor de taxe, situația ar fi putut degenera și crea un val de ură mai puternic decât cel asupra ungurilor in ținutul secuiesc.

Ar fi fost de-a dreptul penibil ca muncitorul din fabrică, profesorul sau orice alt contribuabil român să participe la plata celor 350.000 de dolari: sunt sute, mii de cazuri privind copii ce provin din familii sărace care nu au bani pentru tratamentul împotriva leucemiei sau alte altor boli; mii de bolnavi de cancer nu au medicamentele pentru chimioterapie, iar statul să plătească factura lui Cioabă?! Fiecare familie are câte o dramă personală, dar nu trebuie să întrecem măsura.

Și încă un lucru și gata: din cele patru case regale (pardon, una dintre căpetenii se intitulează „împăratul rromilor de pretutideni”), doar una este recunoscută oficial, și ea cu drept onorific: Casa Regală a foștilor Hohenzollern.

UPDATEDorin Cioabă, fiul regelui răposat, a declarat că a fost prost înțeles, că de fapt nu a cerut ajutor statului, ci doar sprijin consular pentru întocmirea actelor (mda, când și-a dat seama de gogomăniile spuse, și-a retras vorbele). Apoi alte declarații cum că de fapt se cerea verificarea facturii de 350.000 de dolari și a asigurării medicale.  O altă surpriză în „scandalul Cioabă”: vărul lui Florin Cioabă, Ilarie Cioabă, a declarat că s-au plătit în avans 15.000 de euro și mai trebuie achitați „câteva mii de dolari, 3, 4, 5000 de dolari”. Alți apropiați ai familiei, alte surse: „Ne-au cerut 22.000 de euro numai pentru acest spital”.

Un lucru e clar: rromi nu uită să se țigănească nici când le moare regele. Naiba să mai înțeleagă țigănimea!

Proaspăt absolvent, vreau să lucrez, nu să întind mâna. Partea I

Cam pustiu pe la Admiterea Cuza în prima zi de înscrieri
„Boboci” la UAIC

Dacă mi-ar fi spus cineva în urmă cu două luni că statul român îți pune piedică la angajare, nu aș fi crezut. Dar după câteva experiențe (se poate citi și „experimente” – pe mine, bineînțeles), am realizat că aparatul birocratic de la noi este o caracatiță canceroasă cu apucături de vampir care te împiedică și încearcă să te pună la pământ pentru a-ți suge și ultima picătură de sânge.

Toți mi-au spus că durează câteva zile – o săptămâna pentru a-mi face dosarul

Primul hop: Universitatea

După ce am absolvit și al doilea ciclu al studiilor universitare, când a venit vorba de angajare, a trebuit să aduc câteva acte doveditoare. 

1. Diploma de Bacalaureat – o aveam la facultate. „Stai, tu nu ți-ai scos diploma de licență și nici nu ai fișa de lichidare”. „Dar pentru o adeverință că am terminat masterul?”. „Pentru adeverință trebuie să faci cerere și o primești după 2-3 zile”.

Primul pas: să strâng ștampilele pentru fișa de lichidare, să primesc diploma de Bac. Drum la: Biblioteca Central Universitară (unde se achită și taxă de 1 leu.  Dacă ai terminat facultatea, te pregătești de master și vrei să împrumuți cărți nu ai cum până în toamnă, când ai iar statut de student; până atunci, poți împrumuta doar la sala de lectură). Drum la Direcția pentru Probleme Social Studențești: nu e nimeni, trebuie să revin peste două ore, personalul este în ședință. La Biblioteca de Litere mi s-a pus repede ștampila, la fel și la Contabilitate. Patru drumuri și două ore pentru o foiță. În epoca în care totul se face din două-trei click-uri, trebuie să te plimbi din clădire în clădire, din cameră în cameră, de parcă nu se poate achiziționa un soft și să se construiască o bază de date, astfel încât tu să mergi, să spui CNP-ul, iar ei să te verifice: nu ai cărți de returnat la biblioteci, nu ai taxe restante de plătit, nu ai datorii la cămine șamd.

2. Diploma de licență. Poate sunt eu de vină că nu am scos-o din timp. Asta este … pentru a-mi fi eliberată diploma, am nevoie de 2 poze (pe hârtie fotografică), buletinul și avizul CIPO (Centrul de Informare Profesională, Orientare în Carieră și Plasament). Mergi la un studio foto, pozează, așteaptă 20 de minute să fie gata pozele, urcă la CIPO să primești avizul. Pentru a primi avizul trebuie să completezi un chestionar. În 5 ani de facultate nu am călcat pe la CIPO și m-am orientat destul de bine, ba chiar mi-am făcut singur plasament în diverse job-uri. Mi se pare un abuz. Și un Centru inutil. La Biroul Eliberare Acte de Studii coadă … așteaptă, dar pe urmă se rezolvă.

3. Adeverință absolvire master. Cele de mai sus s-au petrecut miercuri. Tot miercuri am depus cererea pentru eliberarea adeverinței. Ar fi trebuit să o ridic vineri, dar pentru a fi sigur că nu fac un drum degeaba, am mers luni. Ora 9.30: la secretariat nu a ajuns nici o adeverință; ora 10.30, aceeași situație; idem 11.30 (când începe pauza de masă). Ora 13.30 de la secretariat se dau telefoane la Biroul Acte de Studii: nu răspunde nimeni. În jurul orei 14.00, mă hotărăsc să aflu unde s-a rătăcit adeverința (aveam nevoie de ea urgent pentru dosar).  Părea că nu este nicăieri. Simțeam că Universitatea își bate joc de mine după ce am făcut sute de ore de voluntariat pentru ea, după ce mi-am tocat neuronii la cazare și informând absolvenții de liceu, pierzând timp pe la ședințele de Senat și multe, multe altele. Urc la rectorat, întâlnesc un prorector, îi explic situația și până în final dăm și de adeverință. Se blocase într-un birou.

Va urma (poveste cu ITM-ul, AJOFM-ul, cazierul…)

„Urăsc autoritățile care nu știu cum să folosească cele mai importante resurse pe care le poate deține un oraș: oamenii” (Interviu)

bogdan federeac (3)În urmă cu vreo trei săptămâni Daniel Alexandrescu, proaspăt redactor al săptămânalului Nova Apollonia, m-a contactat pentru a face un material. Pentru că au intervenit niște probleme și nu ne-am putut întâlni a rămas ca el să îmi trimită câteva întrebări, eu să-i răspund, apoi el să facă materialul. Pentru că m-am întins cam mult cu răspunsurile iar el nu a dorit să taie nimic, urma să apară pe întreaga pagină de cultură acest interviu. Până la urmă e posibil să apară doar pe site. Nimic nu este sigur. Dar pentru că au fost câteva întrebări inteligente care m-au incitat să dau răspunsuri cât de cât pe măsură, redau mai jos interviul:

Urăsc autoritățile care nu știu cum să folosească cele mai importante resurse

pe care le poate deține un oraș: oamenii

Rep: Spune-mi te rog cine este Bogdan Federeac? (De unde ești, ce background ai, ce ai absolvit, ce este Iașul pentru tine și dacă aici te vezi și în perioada următoare …)

Eu:  Bogdan Federeac este un tânăr născut în urmă cu 24 de ani pe meleaguri botoșănene, în orășelul Săveni. După ce a urmat liceul din orașul natal, a avut dilema: București sau Iași; și a ales Iașul. Credea că doar pentru 3 ani, cât urmează cursurile Facultății de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”. Având pasiune pentru literatură, încă din primul an de facultate s-a implicat în diverse proiecte (de la redactor-șef al revistei „Junimea literară”, la a participa la diverse saloane de literatură – Cenaclul Noi, Cenaclul „Mihai Eminescu” de la Casa de Cultură a Studenților, Cenaclul Junimea Nouă, Salonul de Literatură Humanitas, Salonul de Literatură Zero Plus, la a fi redactor al revistei Zon@ literară). Cei trei ani au trecut repede, au urmat încă doi cu studiile de master și uite că acum le-a terminat și încă nu are de gând să părăsească Iașul. Este îndrăgostit de Iași, dar urăște autoritățile care nu știu cum să pună în valoare patrimoniul cultural, arhitectonic, spiritual și,  cele mai importante resurse pe care le poate deține un oraș: oamenii.

 Cultura este sufletul comunității

Rep: Ce reprezintă cultura pentru tine? Cum privești aspectul cultural din perspectiva omului care face parte din rândul tinerilor oameni de cultură? Te consideri un om de cultură?

Eu: În primul rând, nu mă consider om de cultură, a fi om de cultură presupune a avea o cultură, iar aceasta se capătă în ani … în schimb, cochetez cu ea, am cunoscut și mă învârt în jurul unor oameni despre care pot spune, cu mâna pe inimă, că sunt oameni de cultură.  Într-un fel cultura înseamnă tot, de la literatură, la artele vizuale, la spiritualitate … este elementul care dă identitate unei  națiuni, unui popor, unei comunități. Cultura este sufletul comunității și e greu pentru un tânăr ca mine să cunoască sufletul. Dar timp ar fi.

Rep: Care sunt până la acest moment realizările personale în acest domeniu? (proiecte inițiate de tine, proiecte mai mari la care ai luat parte, unde s-a mai scris sau vorbit de activitatea ta…)

Eu: Un proiect de suflet, care a avut o finalitate mai ciudată a fost revista „Junimea studențească”, apărută sub umbrela Casei de Cultură a Studenților Iași. Am fost redactor-șef, ba chiar mai mult, am suplinit funcția redactorilor care lipseau, a tehnoredactorului, a secretarului de redacție, a graficianului … am reușit să scot două numere, de care mă mândresc. Lucrurile nu au mers atât de bine și a trebuit să încetez colaborare cu CCS-ul … un alt proiect în care am pus suflet a fost Cenaclul „Noi” pe care îl țineam o mână de oameni într-o cârciumă din Copou. Mai bine de un an și jumătate ne întâlneam săptămânal și puneam  țara literară la cale. A urmat revista Zon@ literară, o revistă la care sunt redactor și editorialist; suntem cu revista în cel de-al treilea an de apariție și am reușit să o impunem la nivel național, fiind o revistă bine titrată pentru autorii găzduiți: de la debutanți, la tineri scriitori deja formați și autori cu notorietate pe care îi avem ca invitați. Un alt proiect la care iau parte este Salonul de Literatură Zero Plus, pe care îl ținem săptămânal la Muzeul Dosoftei. Deși sunt tânăr, am început să mă bucur mai mult de pariurile pe care le fac (tineri pe care îi recomand în Zon@ literară sau la Salonul Zero Plus) decât de realizările mele proprii.

 Debutul meu editorial nu este cel la care visam, dar e bine că există

Rep: Unul dintre proiectele de care am auzit este publicarea cărții „Dragoste cu acordul părinților”. Ce îmi poți spune despre acest volum?

Eu: „Dragoste cu acordul părinților” este volumul meu de debut, apărut la sfârșitul anului 2012 la editura Feed Back din Iași în urma câștigării trofeului la Concursul de Poezie „Grigore Vieru”;  nu a fost debutul la care am visat ani de zile; „Dragoste …”  a apărut pentru că așa au vrut „astrele”. Nu mai trimisesem poezii la concursuri de vreo doi ani de zile și, pentru că între timp apucasem să scriu câteva poeme noi, mi-am încercat norocul. Norocul a fost în mare de partea mea, dar dacă aș fi să pot da timpul înapoi, aș regândi debutul și cartea ar arăta cu totul altfel. Nu a făcut valuri, dar m-au surprins cele 3 cronici favorabile care au apărut și premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe care l-am primit pentru debut în cadrul Festivalului „Porni Luceafărul” de la Ipotești. Cartea a avut un tiraj mic și distribuție zero. După mici eforturi m-am trezit bucurosul posesor al unor exemplare din cartea mea cu care nu știam ce să fac, cui să le trimit sau să le dau. Deocamdată e bine că volumul există … poate vor urma și altele, mai bune.

 Optzeciștii care conduc instituțiile de cultură se pregătesc să iasă la pensie 

și să lase loc tinerilor. Dar asta doar în teorie

Rep: Putem accepta ideea existenței unui val nou de tineri oameni de cultură? Dacă da, consideri că există o posibilă ciocnire a generațiilor în plan  cultural, între personalitățile cunoscute și mai în vârstă și noul val de tineri artiști? Dacă nu, care ar fi argumentele?

Eu: Există un soi de val al tinerilor oameni de cultură, chiar și la Iași. Deocamdată e greu să pătrunzi în „cultura mare” pentru că revistele și instituțiile importante sunt conduse de scriitori care aparțin generației optzeciste. Partea bună e că aceștia nu mai sunt tineri, din contră, mai au un pic și ies la pensie, ceea ce înseamnă că locurile se eliberează și putem veni noi, cei tineri. Dar asta este doar în teorie, pentru că practic deja sunt tineri care au ajuns în funcții. Aici mă refer la tinerii de la sfârșitul anilor 1990 – începutul anilor 2000. Dan Lungu este un astfel de exemplu, a ajuns directorul Muzeului Literaturii Române Iași. Și este unul dintre oamenii care ajută ca acea punte între generații să dispară: el îi pune în mișcare și pe cei tineri și pe cei mai puțini tineri. Faptul că sunt corector la revista Convorbiri literare este o altă dovadă că personalitățile cunoscute încearcă să îi ajute și pe tineri. Și exemplele pot continua pentru că la Iași a început să există un dialog între generațiile literare (mă feresc să le spun culturale). Deși e timid dialogul, există!

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

 

 

Rep: Dă-mi 3 exemple de oameni de cultură din Iași cărora le respecți activitatea și din ce motive?

Eu: Nu doresc să intru în polemici, dar voi trata răspunsul personal. Pentru mine cei 3 oameni de cultură din Iași cărora le respect activitatea sunt Cassian Maria Spiridon de la Convorbiri literare, Mirel Cană de la Casa Dosoftei și colectivul de profesori de la Catedra de Literatură Universală și Comparată din cadrul Facultății de Litere. Sunt cei care au contribuit într-o mai mică sau mai mare măsură la formarea mea, cei care m-au sprijinit când am avut nevoie sau care prin activitatea lor de-a lungul deceniilor și discuțiile personale pe care le-am purtat m-au ajutat să văd lumea cu alți ochi.

La Iași se investește 1 milion de euro într-un singur an în cultură. (…)

Nu e destul să ai două festivaluri pentru a ajunge Capitală Culturală Europeană 

Rep: Care este din punctul tău de vedere statutul culturii în prezent în societatea românească; ce loc ocupă? Care consideri că este cauza? Dar statutul culturii în Iași (având în vedere țelul adjudecării locului de capitală culturală în 2021)?

Eu: Cultura în România continuă să fie un tabu, iar nimeni nu finanțează tabu-urile. Problema nu este că nu sunt bani, ci că Guvernul și demnitarii nu știu cum să îi folosească. Investind în cultură investești de fapt în viitor. Din cauza lipsei finanțărilor au loc „crime culturale”: revista „Bucovina literară”, care avea apariție lunară, nu a mai apărut de 7 luni de zile – asta înseamnă moartea revistei; la Piatra Neamț există o revistă foarte interesantă, ce găzduiește între coperți atât autori consacrați cât și debutanți, „Conta”.  Există posibilitatea ca și această revistă să dispară, din aceeași cauză: lipsa finanțării. La Iași se investește 1 milion de euro într-un singur an în cultură în doar două proiecte. Pare mult, pare puțin? Este vorba de FIE și de FILIT. FIE a trecut și nu mi s-a părut decât pe alocuri să fie un festival care să coste 500.000 de euro și care să arate ca un festival european. Urmează în toamnă FILIT-ul, să vedem ce va fi, pe hârtie arată foarte bine, dar trebuie să treacă proba practică. Dar nu e destul să ai două festivaluri (despre care nu știu dacă vor fi anuale sau nu), o Gală a Operelor Naționale sau o Gală UNITER pentru a ajunge Capitală Culturală Europeană în 2021. În primul rând este vorba despre continuitate și despre anvergura europeană: dacă inviți câteva personalități din Europa nu înseamnă că ai un festival internațional. Un festival internațional trebuie să aibă ecouri în străinătate, nu doar o titulatură.

Rep: Care sunt proiectele de viitor în sfera artistică, scriitoricească?

Eu: Deocamdată nu pot vorbi de proiecte de viitor. Am un roman în cap, m-am apucat de vreo trei ori de scris la el și m-am oprit de vreo cinci ori. Cred că încă nu i-a venit momentul. Am, împreună cu alți tineri, câteva planuri pe care vrem să le punem în practică din toamnă, dar nu vorbim despre ele dintr-un soi de superstiție. Toate la timpul lor.

Rep: Poți să îmi citezi două-trei versuri favorite din propria ta carte, care să reprezinte un soi de motto personal?

Eu:eu nu mai am încredere în cuvinte/ dar cred în tăcerea lor”.

Foto: George Vintilă

Echipele bune au nevoie de timp: cronica retrogradării CSMS Iași în Liga a II-a

FOTO: ultras-world.net

CSMS Iași nu prea mai are nici o cale de scăpare: după înfrângerea, scor 1-2 în fața Vasluiului, pe terenul „Emil Alexandrescu” din Copou, ieșenii își pot lua adio de la meciurile de Liga I până prin … 2016, că atunci e an electoral; așa se obișnuiește la Iași, ca echipa să promoveze doar când au loc alegerile locale, semn că echipa și suporterii sut folosiți doar în scop electoral.

Dintre anomaliile retrogradării CSMS Iași în Liga a II-a, am reținut că viceprimarul Mihai Chirica s-a ferit să-i răspundă joi unui jurnalist la întrebarea „Ce sumă a dat municipalitatea echipei de fotbal?”. Motivul ar fi că încă nu s-au scos banii din contabilitate. Când a fost Gala Premiilor, primarul Gheorghe Nichita a stat ca pe ace pe tot parcursul Galei și a ieșit deseori din loja Teatrului Național pentru a da telefoane. Ca prin minune, CSMS Iași a câștigat în acea seară meciul cu Universitatea Cluj. Victoria nu a fost tocmai un motiv de liniște pentru edilul Iașului care a fost presat de altă victorie: cea reușită de colegul de Uniune, liberalul Cristian Adomniței care reușește să atragă asupra sa tot mai multă simpatie și tot mai multe puncte forte.

Până nu demult a fost Politehnica Iași, apoi CSMS … falimentăm oare și această echipă pentru a crea o alta pentru campionatul României din 2016-2017? Am și câteva sugestii pentru numele formațiunii: IPS Forza Daniel Iași, FC Iulius Iași, CSMS Palas Iași, Avântu Brăscăuți-Iași, LINT (Lucrurile Importante au Nevoie de Timp) Iași, FC Groapa din Copou, FC Teiul Singuratic din Copou. Voi ce sugestii aveți?

*Pentru cei care au uitat sau nici măcar nu au știut: „Lucrurile importante au nveoie de timp” a fost sloganul lui Gheorghe Nichita în 2008