Cealaltă literatură


Căutând cursuri şi hârtii pentru examenele din preajma acestor zile, am dat peste volumul lui Geo Bogza, Poemul invectivă şi alte poeme (Litera Internaţional, 2010) cumpărat cu puţin înainte de Crăciun. Răsfoindu-l, mi-am amintit de anii 1999-2000 când, fiind elev în ciclul primar, descopeream o altfel de literatură; citeam, cu un vecin (care mi-era şi coleg), Povestea pulii de Ion Creangă, transcrisă la maşina de scris de sora lui mai mare. A fost un mare şoc: cum putea Creangă să scrie aşa? Nu fusese el preot? Şi atunci, răspunsul lui, cel mai la îndemână a fost: Povestea era scrisă de altcineva şi semnată ca fiind Ion Creangă. Nu ştiam atunci de „uliţa mică” şi „uliţa mare”, credeam că Ion Creangă a scris doar literatura pentru copii.
În vara lui 2000 întâmplarea face să descopăr, la Biblioteca orăşenească, într-un volum din seria Eminesciana câteva versuri porno-erotice. Era un alt şoc: Eminescu a scris, la un moment dat, ca şi bunul lui prieten Creangă, fără perdea. Eram scârbit că scriitori mari folosesc cuvinte joase. Prin 2002 am descoperit Balada pizdei a lui Topârceanu; sentimentul nu mai era de scârbă, ci de amuzament. Cu timpul, m-am obişnuit că literatura este un spaţiu vast, cu infinite modalităţi de exprimare, unde fiecare aspirant poate accede, cu puţin noroc şi creativitate.
Trecând anii, am observat că se transformă într-o modă literatura cu tentă pornografică sau , cel puţin, cu limbaj vulgar. Prin 2004 apărea romanul Băgău, de Ioana Bradea ce se deschidea cu expresia „Sunt o doamnă, ce pula mea…”, un an mai târziu Kiki Vasilescu publica Romanul românesc pervers, o carte scandaloasă (pe mai bine de două pagini erau înşiruite tipurile de sâni pe care le pot avea domnişoarele), comercială, dar actuală; apoi cărţile de genul au început să se înmulţească mai repede decât datoriile externe ale României.
Las la o parte cele deja spuse şi revin la ce era important, volumul lui Geo Bogza, cu poeme pentru care autorul, asemeni lui Charles Baudelaire, Oscar Wilde şi alţi scriitori au fost acuzaţi şi condamnaţi pentru imoralitate. Mulţi autori contemporani şi-ar dori să îşi fi pus semnătura pe unele poeme din volumul Jurnal de sex (1929) sau Poemul invectivă cu amprentele digitale ale autorului (1933)

Las ca mostră Poem ultragiant

Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptate – şi aproape fără voia mea.
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.

Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi când m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus ca toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumarate ori.

Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nici o poftă să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape pe pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă.

Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a prefăcut ca se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide şi automobile
Aici eram numai eu cu servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.

Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jaretiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinții lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lingeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

Romanul unei sinucideri colective

Scriitorul Jeffrey Eugenides este cunoscut mai ales pentru romanul Middlesex pentru care a primit premiul Pulitzer și care a devenit bestseller internațional. În romanul de față, Sinuciderea fecioarelor, folosindu-se de un autor colectiv, autorul zugrăvește trăsăturile unei familii tipic americane, Lisbon, în perioada postbelică și drama ce se abate asupra ei.

Lumea în care se petrece toată acțiunea este universul clasei de mijloc de la periferia unei metropole, spațiu caracterizat de spirit comunitar, comunicare și simbioză între vecini, un tablou în care familia Lisbon nu se integrează. Această familie pare pentru vecini una exotică din cauza izolaționismului pe care îl practică, izolaționism ce învăluie în mister cele cinci fete ale familiei: inteligenta Therese, pretențioasa Mary, ascetica Bonnie, libertina Lux și neprihănita Cecilia. Băieții din acea suburbie sînt cu toții interesați de viața intimă a fetelor, ciudate și interesante în același timp și încep să țese diferite povești sau istorioare despre ele, multe situate doar în imaginarul lor. Viața familie Lisbon devine un subiect monden pentru comunitate odată cu sinuciderea mezinei.

Faptele ce vor urma în „anul sinuciderilor” îi va marca pe băieți, forțîndu-i să treacă de la adolescență la maturitate într-un interval de timp scurt. În urma suicidului Cecilei fetele se interiorizează, părinții devin mai puțin îngăduitori, casa familiei Lisbon se transformă într-o ruină. Observând dramele ce se petrec în jurul lor și încercând să le explice, băieții vor încerca să contribuie la salvarea fetelor dar eșuează.

Dacă la începutul romanului ambulanța, cu doi asistenți grăbiți, sosește în fața casei Lisbon pentru a constata decesul Ceciliei, găsim aceași ambulanță și la sfîrșitul romanului, venită pentru a constata decesul lui Mary, ultima dintre fete care se sinucide.

Prin acest roman, Jeffrey Eugenides conferă banalității clasei de mijloc americane din anii ’70 o dimensiune mitologică.

Aventuri în Oneiros

„Coșmarul”­ este un roman plin de mister, simboluri bine incifrate, suspans și răsturnări de situație apărut la editura Timpul în anul 2007. Romanul a preluat modelul jur­nalelor intercalate al romanului „Dra­cula” de Bram Stoker. Astfel, întîlnim jurnalele mai multor participanți la acțiune: Jeremiah Covenant, Pa­trick Galloway, Pierre Victoire, Jo­seph Lazarus, Lizbeth Covenant, Patrick Killkenn,William Tufnel. Fi­ecare dintre aceștia își aduce contribuția la firul narativ deși trăiesc în vre­muri diferite (din anii 1600 pînă în anii 2000), singurul liant care îi u­neș­te fiind Oneiros, spațiul imaginar, plin de simboluri, un loc al de­ca­denței și sălaș al sufletelor pierdu­te, pe care toți l-au vizitat.

Oneiros este „Orașul viselor“, o combinația u­riașă, caleidoscopică, între Ale­xan­dri­a din Egipul antic, Con­stan­ti­no­polul în perioada bizantină și orașul Greis­fwold din Germania; niciun nume și nicio descriere nu sunt întâmplătoare.

Incipitul romanului ne aduce la cunoștință modul în care fa­milia Convenant și uriașul conac ce la aparținea a căzut pradă bles­te­mu­lui, armonia de odinioară fiind înlocuită cu dezbinare, teroare și moarte. Pe­ripețiile și curiozitatea celor patru frați Covenant, Bethany, Ambro­se, Lizbeth și Aaron, îi împing pe aceștia în brațele magiei negre. Prin intermediul ei, dar și a unei cărți in­ter­zise, sustrasă din bibioteca tatălui, frații reînvie o forță malefică alunga­tă de pe pămînt de către niște că­lu­gări druizi medievali.

La fenomenele stranii ce ur­mea­ză iau parte numeroși actanți, călu­gări, tineri teribiliști, pirați, doctori sau soldați, dintre care se remarcă Jo­seph Lazarus. Acesta pare a fi în­suși răul dezlănțuit, ucis în al Doilea Răz­boi Mondial, cînd acționa ca ofițer în SS Schwarze Korps, dar ca­re reapare, în viață, la începutul secolului XXI.

Alex Marinescu crează un întreg univers în jurul „Coșmarului” în care ne scufundăm cu toții odată cu lăsarea întunericului.

***

Alex Marinescu este masterand în al doilea an la secția de Li­te­ra­tu­ră universală și comparată din ca­drul Universității „A.I.Cuza” Iași. Ro­­manul său, „Coșmarul”, unul dintre singurele romane gotice din literatură română a primit premiul Uniunii Scri­­itorilor filiala Iași pentru debut în anul 2008

Scrisorile incomode

Vasile Ernu scrie o carte greu de încadrat într-un gen anume. „Ultimii eretici ai Imperiului” e povestea a doi eroi controversaţi veniţi din două lumi total diferite: A.I., bătrîn dizident al lumii vechi ce a încercat în tinereţe să îl omoare pe Stalin şi care a scandalizat mai multe regimuri politice şi un tînăr scriitor, Vasily Andreevici, specialist în fraudarea băncilor, fost traficant de Biblii, născut în URSS şi venit în Romînia în căutarea unei noi patrii.

Poveştile celor doi le aflăm prin intermediul corespondenţei acestora, împărţită în patruzeci şi trei de capitole, notate cu cifre romane şi cuprinzînd în titlu rezumatul capitolului respectiv. Frumuseţea dialogurilor este dată de diversitatea ideilor, de experienţa de viaţă a bătrînului A.I., numit şi Marele Instigator şi de vasta cultură pe care o posedă tînărul.

Multe din paginile cărţii sunt discuţii asupra comunismului şi proasta percepţie asupra anticomunismului, mai ales cînd e vorba despre cel romînesc. Nu lipsesc ideile care pun semn de egalitate între politrucii comunişti şi noi manipulatori de mentalitate, PR&manageri&marketing, pasajele care vorbesc despre noile forme de „apărare civilă” şi ce trebuie să foloseşti pentru a putea supravieţui nivelului ridicat de poluare ideologică sau cum poţi virusa mecanismele de control şi represiune.

Fie că sunt aduse în discuţie problemele intelectualilor şi relaţia acestora în stat, fie că Vasily Andreevici analizează la rece situaţia României post decembriste şi a romînismului de tip balcanic sau afirmă că Ceauşescu nu a existat, ci „a fost o hologramă a poporului său, a oamenilor din anturajul său şi a intelectualilor acestui neam”, „Ultimii eretici…” este o carte incomodă şi o provocare pentru a privi şi analiza lucrurile din alte perspective faţă de cele cu care eşti obişnuit încă din şcoală.

Dumnezeu nu gândeşte, Dumnezeu acţionează

Ce este o piesă scurtă? „O piesă scurtă este de fapt un copil care decide la un moment dat că nu mai vrea să crească.”

În acest volum de teatru scurt Matei Vişniec, unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi din întreaga lume, ne arată cum scriitorul este cel care lucrează cu textul, acel material viu care îşi hotărăşte singur destinul şi dimensiunile. Autorul romîn stabilit în Franţa reuşeşte prin aceste piese scurte să ofere o lectură captivantă, textele nefiind o adunătură de fraze şi replici scrise pentru a încărca o pagină, ci sînt adevărate poveşti de viaţă, uneori absurde pentru că nimic nu este mai anormal sau mai ciudat decât viaţa, gândurile şi faptele oamenilor.

„Teatrul este, înainte de toate, un gen literar şi se poate citi la fel ca nuvela sau romanul.”

Piesele din volumul de faţă sînt structurate în trei capitole: „Frontiere”, „Agorafobii” şi „Deşert”. Prima piesă de teatru ce deschide volumul este şi cea care dă titlul volumului, „Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu”. În această piesă apar două personaje, Stanko şi Vibko, lunetişti aflaţi într-o ascunzătoare dintr-un oraş răvăşit de un război civil ce trebuie să împuşte tot ce văd mişcându-se, fără a-şi pune întrebări. De ce „Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu”? Pentru că „Dumnezeu nu se grăbeşte niciodată (…), Dumnezeu acţionează, asta-i tot.”

În „Aşteptaţi să se mai potolească această caniculă” descoperim un text poetic (să nu uităm că Matei Vişniec a debutat ca poet în anii 1980) care, în pofida limbajului presurat cu metafore şi epitete, ne dezvăluie o poveste de un tragism impresionant. O mamă cu un copil în braţe nu poate părăsi ţara lovită de război pentru că „santinela drepturilor omului”, cel care ar trebui să apere drepturile tuturor oamenilor, este cel care le spune că atît timp cît nu au acte, nici măcar naţionalitate, nu pot trece „în mod ilegal pe teritoriul drepturilor universale ale omului, recunoscute în mod universal şi în mod universal respectate.”


Această carte ne oferă în cele cincisprezece piese de teatru scurte imaginea unui tablou al banalului, din cărui simplitate naturală se naşte idea că şi tu poţi fi un Dumnezeu.

Viaţa povestită sub morfină

Tristano este un veteran de război octogenar, dependent de morfină, care îşi aşteaptă sfîrşitul din cauza unei cangrene. La sfîrşit de august, Tristano, imobilizat la pat, îşi povesteşte viaţa, temerile, iubirile, divaghează şi alternează întîmplările reale cu delirurile provocate de morfină. Un scriitor îl veghează, ascultă şi scrie romanul despre viaţa lui.

În monologurile sale, niciodată nu se adresează unui acelaşi auditoriu. Deseori se pare că vorbeşte cu Frau, consoarta acestuia, cea care îi citeşte poezii duminica şi îi face injecţiile zilnice. Dar morfina, care ar trebui să-i calmeze durerile provocate de cangrenă, îi răvăşeşte memoria şi el încurcă peroanele cu personajele, biografia proprie cu istoria universală. Astfel, pe lîngă Frau, ca mari iubiri, apar Rosamunda, Daphne, Puştoaica, Mavri, Saki, Giudita sau Marilyn Monroe, toate construite după acelaşi tipar. În lupte îi are drept camarazi pe Ninototo, Clark Gable, doctorul nazist Ziegler, comandantul fascist Papagos sau poeţii Byron şi Kavafis. Bătrînul este conştient de efectele morfinei şi recunoaşte: „chiar şi delirul meu sînt tot eu.”

Ceea ce povesteşte Tristano frapează, dar nu prin neverosimilitate, cum s-ar crede, ci prin conţinutul lor. Tristano, ca soldat luptător în al Doilea Război Mondial, este în acelaşi timp erou, laş, trădător, salvator. Dar tot ce a făcut a fost să lupte pentru libertate, acel cuvînt elastic care „în gura unuia sau a altuia se transformă într-altul.”

În loc de erou naţional, cu pieptul plin de decoraţii, Tristano sfîrşeşte necunoscut, delirînd pînă în ultima clipă, cîntînd, recitînd poezii, filosofînd: „În mine totul e tot ros de cangrenă, (…) sunt ca un sac golit şi asta îmi dă dreptul să filozofez cît am chef şi cît îmi place.”

Romanul este o lecţie care te ajută să desluşeşti sensul unei vieţi şi care te ajută să răspunzi laîntrebarea: ce înseamnă a-ţi povesti viaţa?

urbancolia lui dan sociu

Dan Sociu, cunoscut ca purtător de cuvânt al tinerilor scriitori români, cărţile sale afişând revoltă socială şi o poetică a cotidianului, a debutat ca romancier în 2008, la Editura Polirom cu volumul „Urbancolia”.

Romanul are tentă autobiografică, toate persoanjele sunt construite după persoane reale, iar verosimilitatea este dată şi de naturaleţea descrierii gândurilor şi acţiunilor tânărului Dan (27 ani), aventura cărţilor de poezie pe care le-a publicat, relaţia cu poeta Viviana Muşa – director de imagine al editurii Trei, modul în care Silviu Lupescu i-a oferit post de redactor la editura Polirom(Dan Sociu nu este doar autorul ci şi redactorul Urbancoliei).

Firul epic urmăreşte idila dintre Dan şi Diriga – proaspăt deţinătoare de ziar şi post Tv (acestea erau cadourile din partea ultimei cuceriri, ofiţerul american Derrin R. Smith).

Se ţese şi o întreagă conspiraţia în care sunt implicate diferite personalităţi ale culturii române: Eminescu a fost lichidat de serviciile secrete austriece pentru că era informator american, Nicolae Iorga – colaborator C.I.A. – a iniţiat interzicerea consumului de cannabis pe moti că din cânepă se putea opţine o hârtie mai ieftină decât cea din celuloză, George Enescu a fost spion fără voie ce transporta documente secrete în vioara sa. Mai relatează despre importanţa pe care au avut-o americanii în procesul de aderare a României la U.E., despre proiectele de amplasare a unor baze N.A.T.O. în România sau despre faptul că C.I.A. este o companie cu acţionari care supraveghează economia mondială. Deşi are că vâneaă senzaţionalul, de fapt doar urmeaă anumite direcţii ale romanului contemporan.

De fapt, totul ar fi o destăinuire a lui Dan către Pascal Bruckner (pe prima coperta apare: „Înainte de acest text, eu nu am existat. Nu sînt decît produsul imaginaţiei înfierbîntate a lui Dan Sociu, care m-a conceput într-o seară de beţie, într-un bar din Iaşi. Dacă el s-ar opri din băut şi din scris, eu aş dispărea. Dacă eu dispar, şi el se evaporă.” Pascal Bruckner) despre viaţa neferictă pe care a avut-o, amintiri triste din comunism, succesul ca poet dar neîmplinirea ca om, hipnoza şi nebunia perioadei în care a cunoscut-o pe Diriga,urmată de depresia cauzată de dispariţia ei şi ştergerea oricărei urme că ea ar fi existat, despre cum îşi ajuta mama financiar scriind poveşti pentru reviste feministe, despre virginitata prelungită (un capitol întreg, „…asta e Ultima, îmi spuneam şi gîndul mă umplea de melancolie…” este dedicat … autosatisfacerii, despre gîndurile perverse şi rememorarea tuturor labelor de pînă atunci – cîteva mii).

Sfârşitul nu este unul tragic: chiar dacă începuse să o iubească pe Diriga şi împreună l-au înşeat pe Derrin, acesta fiind motivul dispriţiei bruşte a Dirigăi, Dan o întâlneşte pe Viviana şi mărtuiseşte, nu doar lui Pascal ,ci şi sieşi: „Cred că de aşa ceva am avut nevoie dintotdeauna: o Directoare de Imagine care să mă iubescă.”

„Urbancolia” este un roman interesant, tipic americănesc, cu suspans, intrigi, limbaj colorat, happy-end, o carte uşor de citit şi digerat.