O scurtă istorie a celei mai vechi biblioteci universitare din țară

De șapte decenii BCU are sediul în fosta Fundație Fedinand

Înglobând fonduri care au făcut parte din fostele biblioteci ale Academiilor domnești (între care și Academia Vasiliană, ființată la Mănăstirea Trei Ierarhi, de la 1640) și bucurându-se de continuitate și stabilitate începând cu anul 1835 ca Bibliotecă a Academiei Mihăilene, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iași este cea mai veche bibliotecă universitară din România.

Începând din anul 1945 B.C.U. Iași are sediul în locul fostei Fundații Ferdinand, clădire construită special pentru bibliotecă, dar de-a lungul timpului a avut mai multe sedii. Dacă între 1835-1860 a funcționat în clădirea Academiei Mihăilene, între 1860-1897 a funcționat în universitatea veche (actuala clădire a Universității de Medicină și Farmacie „Gr.T. Popa”), din 1897 și până în 1945 a funcționat în Universitatea nouă, unde astăzi este sediul Bibliotecii Universității Tehnice „Gh. Asachi”. În această perioadă, Biblioteca Universității din Iași a funcționat într-o singură încăpere, „superbă din punct de vedere arhitectural, bogat ornamentată cu picturi murale, cu un plafon splendid, cu mobilier de stejar ce costase la acea vreme suma fabuloasă de 100.000 lei.” (Monografia B.C.U. „M. Eminescu, Iași, 1989).

Poate te interesează cartea „Iașii de odinioară”  (transportul este gratuit)

Sediul Bibliotecii Universitare între anii 1897-1945, astăzi sediul Bibliotecii Universității Tehnice „Gh.Asachi”
Sediul Bibliotecii Universitare între anii 1897-1945, astăzi sediul Bibliotecii Universității Tehnice „Gh.Asachi”

Citiți pe www.iasi.fede.ro mai multe detalii despre istoricul cele mai vechi biblioteci universitare din țară. 

Legende şi clădiri din Iaşi: Conacul Moruzzi sau casa în care a locuit Gavril Buzatu, ultimul călău al Iaşului, cel care a lăsat moştenire denumirea cartierului Manta Roşie

Pentru că vremea de sâmbătă părea frumoasă, am zis să văd două obiective pe care nu apucasem să le văd în cei cinci ani de stat în Iaşi: cimitirul de trenuri şi conacul Moruzzi, cunoscut drept Casa Călăului. Văzusem pe Google Maps că la mică distanţă de Gara CFR Socola, cumva prin spatele Carrefour Felicia, ar trebui să fie cimitirul de trenuri: zeci de trenuri care nu mai sunt utilizate. Ajuns la Gara Socola, am tot scrutat cu privirea orizontului în căutarea unui ocean de fier vechi; surpriză, orizontul nu îmi arăta mai nimic. Găsesc doi locuitori din zonă: „Trenuri? Sunt vreo două marfare şi vreo două vagoane în care locuiesc oameni ca noi”. Încerc să le explic că în zonă ar trebui să fie mai mult de două marfare şi vagoane. „Au fost trenuri, dar sunt luate de ani de zile”. Nori tot mai negri acopereau cerul: a trebuit să îi cred pe cuvânt pe cei doi bărbaţi, aşteptând să mă conving cu altă ocazie că zecile de trenuri nu mai există.

Călăul ne împiedică să ajungem la el acasă

Sperând să nu ne prindă ploaia pe drum, ne-am refugiat la primul băruleţ pe care l-am întâlnit în drum. Un bar mic, ca acele crâşme de la ţară, cu copertină, mese şi scaune galbene, ne aştepta la intersecţia Bulevardului Poitiers cu Şoseaua Bucium. La intrare scria mare că fumatul este interzis, aşa că am intrat să comandăm ceva şi să aşteptăm pe terasă să treacă ploaia. O bere şi un pahar de suc (Prigat) doar 4 lei; la astfel de preţuri, ploaia putea să dureze ore întregi. Barmanul, care este şi proprietarul localului, să-i spunem Costel, este un bărbat puţin trecut de 40 de ani, născut şi crescut în zonă. „Ce casă?! Casa călăului? Hmm… asta trebuie să fie casa bântuită  pe unde ne jucam când eram mici, dar nu știam că a fost a unui călău. De 22 de ani e în paragină, dar nu cred că apucați să o vedeți, e împrejmuită cu garduri și porțile-s încuiate. Cred că de ani de zile se chinuie ăștia să o vândă, dar nu o cumpără nimeni.” În schimb, Costel ne-a dat o mână de ajutor, ne-a zis că nu avem mult de mers, că e în spatele magazinului Dedeman.

O parte din fostul conac Moruzzi, cunoscut drept Casa Călăului
O parte din fostul conac Moruzzi, cunoscut drept Casa Călăului

După ceva mai mult de jumătate de oră, se oprește ploaia. Pornim să vedem „casa bântuită”, dar după numai câteva zeci de metri ploaia reîncepe, de data asta cu o intensitate mai mare. „Trebuie să fie călăul, nu vrea să ajungem la el”, glumim pe seama vremii. „La cimitirul de trenuri nu am ajuns, măcar la călău să ajungem”. Vreo altă jumătate de oră ne-am adăpostit sub streașina unui magazin de piese auto. În sfârșit putem merge mai departe.

Când ne-am apropiat de Dedeman, am văzut-o: falnică, deși degradată și înconjurată de vegetație crescută haotic. Mergem pe strada Cazangiilor, crezând că drumul va continua cumva cât să ajungem cât mai aproape de conac. Numai că asfaltul s-a terminat repede, iar în capătul străzii, care devenea drum de pădure, ne așteptau trei cruci. Peisajul începea să se muleze tot mai mult pe specificul casei pe care urma să o vizităm. Facem stângă să ne întoarcem și natura părea să se joace cu noi și cu mințile noastre: șoseaua respira! O perdea de aburi se ridica din asfalt la mai bine de un metru înălțime.

O poartă și o haită de câini de împiedică să ajungi la conac
O poartă și o haită de câini de împiedică să ajungi la conac

Ne întoarcem din drum, dăm de 3 muncitori care lucrau la pereții exteriori ai unei grădinițe private. „Vreți să mergeți să faceți poze din parcare? Mergeți, dar să știți că dacă vreți să ajungeți la ea trebuie să mergeți pe străduță de după Dedeman”. Oamenii aveau dreptate: am ajuns la gardul care ne separa de conac, un conac ce abia se vedea din cauza buruienilor și arbuștilor crescuți alandala. Câțiva „căței” se vedeau mișunând de partea cealaltă. Urmăm indicațiile, fac câteva poze din depărtare, ajungem la străduța cu pricina. Suntem întâmpinați de un lătrat puternic: un câine cât un vițel se agita în lanț, în curtea casei de lângă porțile ferecate ce duc la conac. „Unde mergeți?! E închis acolo, e proprietate privată”, ne atenționează un bărbat alertat de lătratul câinelui. „Nu aveți cum trece, oricum sunt peste 15 câini pe acolo, v-ar sfâșia” ne mai avertizează nenea Nelu, care de fapt este paznicul conacului. Nu ne venea să credem că eram atât de aproape, dar din cauza porților și câinilor, mult prea departe. Sâmbătă nu ne-a fost dat să vedem nici cimitirul de trenuri, nici Casa Călăului … dar zilele nu intră în sac.

Povestea lui Gavril Buzatu: de la tâlhar, la călău și apoi călugăr

Conacul Moruzzi este cunoscut drept Casa Călăului datorită unuia dintre locatarii ei, călăul Gavril Ciobanu, zis Buzatu, ultimul călău pe care l-a avut Iașul. Acesta ar fi fost un „un ţigan fugit dela robie, ce s-a apucat de hoţit şi de ucis la drumul mare, comiţând nenumărate jafuri şi crime, atât singur, cât şi în unire cu alţi semeni, mai ales împreună cu banda de hoţi a lui Ion Chetrariu.” (N.A. Bogdan – Orașul Iași. Monografie istorică și socială, ilustrată, Editura Tehnopress, 1997,p.492). Gavril Buzatu a fost prins de câteva ori, dar de fiecare dată evadase. La un moment dat, după ce a fost prins, urma să fie executat, împreună cu prietenii săi („banda de hoți a lui Ion Chetrariu”). Problema era că în acel moment postul de călău era vacant și pentru că nimeni nu îl dorea, Gavril Buzatu a ales postul în locul morții. „Primul său client a fost, ironia sorții, chiar Ion Chetrariu, pe 18 aprilie 1839. Multă vâlvă ar fi făcut însă, opt an mai târziu, execuția prin ștreang a fraților Cuciu, care alături de mama lor vitregă și-ar fi ucis tată. După câteva zile, Buzatu a mers la Dorohoi, unde i-a făcut felul și mamei ucigașe. A fost și execuția sa ultimă, după un an sau doi, pus în pensie, fu trimes să-și sfârșească restul zilelor sale la mânăstirea Secu, unde el se și călugări.” (N.A. Bogdan, Orașul Iași …, p. 494)  Gavril Buzatu „era o sluţenie de om, cu buze mari, cu privire înfricoşătoare, cu o statură uriaşă”, ba chiar „un ţigănoi colos la trup, pogan de slut la faţă, cu o privire fioroasă, de te vâra în friguri la cea întâi căutatură”. Nu este greu de imaginat de ce imaginea casei în care a locuit este asociată cu imaginea unei case bântuite, mai ales că toți cred că în acea casă sunt rătăcite sufletele celor executați de el. Despre el se știe că purta o manta roșie, pentru a nu se vedea urmele de sânge, manta pe care „nu ar fi dat-o niciodată jos, așa cum nu s-a despărțit nici de securea sa”. Și uite că de la manta călăului, Iașul s-a ales cu un nume de cartier, Manta Roșie.

Clădirea ,care se află acum în ruină, a aparținut marelui boier Alexandru C. Moruzzi și a fost ridicată la începutul secolului al XIX-lea ca o locuință de vară, având în jur o panoramă spectaculoasă și este un mister cum un astfel de imobil, a devenit la scurt timp după ridicare, locuința unui personaj precum Gavril Buzatu.

 

Casă călăului este lăsată în paragină
Casă călăului este lăsată în paragină

Din istoria mai recentă a imobilului se știe că a fost secție a Spitalului de Neurochirurgie, apoi a Spitalului de Recuperare, iar din 1988 a fost atribuită fostului colos industrial CUG (Combinatul de Utilaj Greu), astăzi Fortus, o societate aflată în insolvență ce ar fi vrut să transforme conacul în casă de oaspeți, dar nu ar fi găsit fondurile necesare.

Poate te interesează cartea „Iașii de odinioară”  (transportul este gratuit)

CITEȘTE ȘI:

Legende şi clădiri din Iaşi: Bolta restanţierilor de pe Copou

Braunstein: palatul ridicat de un evreu care a vrut să aibă o clădirea mai frumoasă decât Palatul Unirii

Incursiune în trecut: reportajul 600 de ani de istorie la Iași

„Iaşul e o scenă. Cu personaje legendare şi istorii fabuloase.
Cu voievozi care au interpretat, de şase veacuri, rolul de ieşeni.
Cu scenografi iscusiţi care au imaginat decorul în care joacă, în fiecare zi, peste 300.000 de caractere.
Cu dramaturgi pe ale căror texte se învaţă şi azi în şcoala românească.
Cu regizori de geniu din mâinile cărora s-au născut marile începuturi ale României moderne.”

Un reportaj video marca ROFILCO 

Poate te interesează cartea „Iașii de odinioară”  (transportul este gratuit)


(trecând peste partea de final a reportajului ce conține laudele aduse complexului Palas și administrației locale, partea documentar-istorică este chiar interesantă)

Iată câteva date interesante despre istoria și realizările din Iași (date pe care le știați sau nu):

– în 1564 a devenit capitala Moldovei, dupa ce domnitorul Alexandru Lăpușneanu a mutat-o de la Suceava

– în 1600 Mihai Viteazul a consfințit la Iași unirea Principatelor Române

– în 1638 domnitorul Vasile Lupu instalează în turnul de la Trei Ierarhi primul orologiu din țările române

– în 1640, domnitorul Vasile Lupu a înființat prima școală în limba română și o tipografie la biserica Trei Ierarhi

– în 1816 are loc prima reprezentație de teatru în limba română (piesa „Mirtil și Hloe”, jucată în casa hatmanului Constantin Ghica)

– în 1834 la Iași este dezvelit Obeliscul cu lei din parcul Copou, monument dedicat Regulamentelor Organice (prima Constituție a Moldovei), primul monument din țările române

– în 1834 se deschide primul muzeu din țările române, Muzeul de Istorie Naturală din Iași

– în 1835 se deschide Academia Mihăileană, prima instituție modernă de învățământ superior din Moldova, precursoare a Universității din Iași

– în 1840 – primul Teatru Național din România

– din 1856 prima Grădina Botanică din România se află la Iași

– din 1859 primele cursuri de medicină din România se țin la Iași

– în 1860 este inaugurată Universitatea din Iași, prima universitate română, în clădirea actualei Universităti de Medicină și Farmacie Gr. T. Popa

– în 1876 Avram Goldfaden înființează la Iași primul Teatru Evreiesc din lume

– în 1918 la Iașu este inaugurată prima casă memorială din România, Bojdeuca lui Creangă

– în 1976 a fost inaugurat Muzeul Teatrului, singurul din țară de acest gen (din păcate acesta nu mai există, casa vornicului Alecsandri fiind revendicată)

Poate te interesează cartea „Iașii de odinioară”  (transportul este gratuit)

Braunstein: palatul ridicat de un evreu care a vrut să aibă o clădirea mai frumoasă decât Palatul Unirii

Palatul Braunstein a rezistat indundaţiilor, bombardamentelor şi cutremurului din ’77, dar cu greu rezistă indifenţei de astăzi

După cum am promis săptămâna trecută, în fiecare marţi descoperim câte ceva din istoria Iaşului. Astăzi este rândul Palatului Braunstein, clădirea somptuasă de la intersecţia străzii Cuza Vodă cu Bulevardul Ştefan cel Mare, o clădire cu o istorie zbuciumată, lăsată în paragină în ultimii ani, dar care se pregăteşte să (re)intre în circuitul turistic şi cultural al Iaşului.

Este una dintre clădirile simbol ale Iaşului, situată la kilometrul o al oraşului, dar asupra vechimii Palatului Braunstein nu s-a căzut de acord: în vreme ce unii spun că datează din anii 1840, alţii spun că a fost construit în anii 1900. Clădirea a fost naţionalizată în perioada comunistă, iar camerele palatului au fost împărţite ca apartamente sociale. Palatul Braunstein este format din trei etaje şi parter.  Întregul imobil are o suprafaţă construită desfăşurată pe 2530 de metri pătraţi. Fundaţia clădirii este realizată din cărămidă şi piatra, pereţii sunt din cărămidă. Actualmente parterul şi o parte a primului etaj este închiriat unor societăţi comerciale.

În catalogul monumentelor istorice şi de arhitectură din România Palatul Braunstein este descris ca fiind sala de expoziţii a Uniunii Artiştilor Plastici, cu locuinţe la etaj. Este datat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi catalogat ca având importanţă istorică B, cod LMI IS-II-m-B-03837.

Având în vedere că Adolf Braunstein, evreul care a construit clădirea a trăit între anii 1842-1922, cade ipoteză că palatul a fost construit înainte de mijlocul secolului al XIX-lea. În catalogul întreprinzătorilor evrei din Moldova, Adolf Braunstein figurează ca proprietarul unor prăvălii de haine de pe Strada Mare (astăzi Bulevardul Ştefan cel Mare) în anul 1884.

În anul 1915 este inaugurată Cupola, iar palatul este gazda unei expoziţii de artă (printre obiectele expuse s-a numărat tabloul „Pax”  semnat de Octav Băncilă)

piata unirii 1944
FOTO: http://www.worldwar2.ro/forum/index.php?&act=ST&f=5&t=1263

Palatul Braunstein a avut trei perioade de cumpănă, cărora le-a rezistat:

– anul 1932, când Iaşul a fost indundat şi multe dintre clădirile vechi din oraş au fost complet distruse;
– bombordamentele din anul 1944, în timpul celui de-al Doilea Răbzoiu Mondial;
– cutremurul din 1977, când clădirile vechi ce au rezistat inundaţiei din 1932 si bombardamentelor din 1944, au cedat.

Prin anul 1920, la primul etaj al clădirii funcţiona sediul Partidului Ţărănesc.
Prin anul 1935, la parter era magazinul de bijuterii „Cristal”, la etaj sediul Partidului Ţărănesc.
Prin anii 1970 a fost sediul magazinului „Victoria”
Clădirea a funcţionat şi ca hotel de lux, imediat după ce a fost construit. Clădirea a mai găzduit, printre altele, „Farmacia Braunstein”, sedii de bănci, redacţii de ziare sau partide politice.

Poate te interesează cartea „Iașii de odinioară”  (transportul este gratuit)

După anul 1989 moştenitorii lui Adolf Braunstein au cerut retrocedarea clădirii, de atunci existând „un răboi” între Primărie şi moştenitori. situaţia s-a rezolvat (oarecum) primăvara aceasta: Primăria a câştigat în justiţie dreptul de a administra clădirea, dar trebuie să plătească moştenitorilor despăgubiri în valoare de 1.4 milioane RON. Având în vederea situaţia în care se află Palatul, Primăria va încerca renovarea clădirii prin fonduri europene, iar locatarii să fie mutaţi, astfel încât Palatul Braunstein să intre în circuitul turistic şi cultural al Iaşului.

VEZI AICI MAI MULTE IMAGINI CU PALATUL BRAUNSTEIN

Palatul Braunstein şi Hotel Traian sunt singurele clădiri din zona Piaţa Unirii construite la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX care au rezistat până astăzi.

LEGENDE ŞI CLĂDIRI DIN IAŞI: BOLTA RESTANŢIERILOR DIN COPOU

O legendă urbană spune că Adolf Braunstein a construit Palatul în dorinţa de a deţine o clădire mai mare şi mai grandioasă decât Palatul Cuza (astăzi Muzeul Unirii de pe strada Lăpuşeanu)

Legende şi clădiri din Iaşi: Bolta restanţierilor de pe Copou

Casa Conachi este de ani de zile în paragină

Începând din această săptămână în fiecare zi de miercuri voi scrie despre un mit ieşean, despre un monument / o clădire sau despre locuri mai puţin cunoscute din Iaşi. Astăzi dezlegăm misterul Boltei restanţierilor.

Clădirea cunoscută drept Casa Conachi sau Casa Rosetti a fost ridicată la începutul secolului al XIX-lea (anii 1803-1816). La început a aparţinut Elenei Hrisoverghi, perioadă în care a fost mistuită de un incendiu. A fost reconstruită, iar la sfârşitul secolului a ajuns în posesia lui Grigore Balş sau familiei Rosetti (nu există date sigure privind proprietarul). Clădirea atrage atenţia prin faptul impozanţă, dar şi prin faptul că trotuarul de pe bulevarul Carol trece prin casă. Casa arată ca o ruină, deşi pereţii ei au înregistrat istoria a două secole. A fost magazin de piane, bancă, sediu al Securităţii, iar unele voci susţin  că aici a stat regele Carol în vizitele sale la Iaşi, la sfârşitul anilor 1800, dar şi regele Ferdinand când sosea la Iaşi, după Primul Război Mondial. De asemenea, în Casa Conachi ar fi avut loc şedinţe de Guvern în timpul ocupaţiei din Primul Război Mondial.

Nu voi insista asupra istoriei clădirii, nici a barului Boema (aflat la parterul clădirii), nici a barului The Rock Bar (aflat la etaj).

***

În primele zile de student, coborând Copoul am aflat primul mit urban ieşean, cel al Boltei restanţierilor. „Nu trece pe acolo că îţi poartă ghinion şi o să ai restanţe”, mă avertiza văr-miu. Din această cauză o perioadă am evitat gangul de la Casa Conachi. În primăvara de după prima sesiune de examene, am trecut pe acolo, când ieşeam din Boema. În sesiunea din vară am avut şi prima restanţă? Să fi fost vina Boltei restanţierilor? În caz că ai gândit că da, nu e chiar aşa. Nu m-am prezentat la examen pentru că aveam două în aceaşi zi şi am lăsat unul pentru perioada de restanţe pentru a lua o notă bună.

Dar de unde această superstiţie?

În Casa Conachi (Rosetti) a funcţionat sediul Securităţii ieşene

Răspunsul l-am aflat în al treilea an de facultate, de la un profesor. După cum am scris şi mai sus, Casa Conachi a fost folosită după al Doilea război Mondial ca sediu al Securităţii. Aici erau închişi şi bătuţi oponenţii regimului comunist. Mulţi dintre ei era intelectuali sau studenţi. Profesorul mi-a spus că a prins şi el perioada când, trecând prin acel gang, se auzeau ţipetele celor torturaţi, motiv pentru care ocolea clădirea. Cu timpul, povestea a fost cosmetizată, amintirile despre chinurile de acolo au dispărut, dar a apărut superstiţia că dacă treci pe acolo vei avea restanţe. Şi eu le-am spus „bobocilor” că dacă vor trece pe acolo vor avea restanţe, că am păţit-o, dar la ceva timp după le explicam şi fundamentul superstiţiei.

Poate te interesează cartea „Iașii de odinioară”  (transportul este gratuit)