Ingeborg Bachmann & Paul Celan

paul celan si ingeborg bachmannCu literatura lui Ingeborg Bachmann (1926-1973) m-am familiarizat în ultimii ani prin romanul autobiografic și alegorizant Malina, dar mai ales prin uimitorul roman epistolar publicat la Art în 2010, Timp al inimii. Corespondența dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan. Crezându-se îndrăgostiți, cei doi își scriu și-și alimentează, în fapt, dragostea de literatură; spirite tragice, atât Paul Celan (1920-1970), cât și Bachmann poartă pecetea damnațiunii; el este un volatil, ea o rațională prusacă; el vine din imprecizia carpatină, ea din liniile austere ale Alpilor, ea – din abstracțiuni, el – din persecuții; el moare la Paris, ea – la Roma; ea va sfârși în flăcări, el – în valuri.

Reclamă

Ingeborg Bachmann

Oriîncotro am merge
fii fără grijă fii fără grijă
când e-ntuneric și când e frig
fii fără grijă
dar
cu muzică
ce să facem
voios și cu muzică
și ne gândim voios
în fața unui sfârșit
cu muzică
și încotro să ne ducem
cel mai bine
întrebările noastre și groaza atâtor ani
în spălătoria visului fără grijă fii fără grijă
dar ce se întâmplă
cel mai bine
când liniștea morții

începe

Traducere de Maria Banuș

Todesfuge

Paul Celan

Negru lapte al zorilor seara îl bem
la amiază îl bem dimineața îl bem noaptea
îl bem și bem
săpăm o groapă-n văzduh acolo patul nu-i strâmt.
În casă stă un bărbat cu șerpii se joacă el scrie
când seara se lasă el scrie-n Germania părul tău auriu Margareta
el scrie și iese în fața casei și stele scânteie el fluieră și-și cheamă dulăii
își fluieră jidovii să sape o groapă-n pământ
ne ordonă cântați acum pentru dans.

Negru lapte al zorilor noaptea te bem
te bem dimineața-n amiază și seara te bem
te bem și te bem.
În casă stă un bărbat cu șerpii se joacă el scrie
scrie când seara se lasă-n Germania părul tău auriu Margareta.
Părul tău de cenuși Sulamita săpăm o groapă-n văzduh acolo patul nu-i strâmt.

El strigă săpați mai adânc în pământ voi unii voi alții cântați mișcați din arcuș
își scoate pistolul din brâu îl flutură – albaștri-i sunt ochii
înfigeți mai bine lopata voi unii voi alții cântați pentru dans mai departe.

Negru lapte al zorilor noaptea te bem
la amiază te bem dimineața te bem și seara
te bem și te bem
în casă stă un bărbat părul tău auriu Margareta
părul tău de cenuși Sulamita cu șerpii se joacă.

El strigă mai dulce moartea cântați moartea-i un maestru din țara germană
el strigă mai sumbru atingeți viorile atunci veți sui ca fumu-n văzduh
atunci veți avea o groapă în nori acolo patul nu-i strâmt.

Negru lapte al zorilor noaptea te bem
te bem la amiază moartea-i un maestru din țara germană
seara te bem dimineața te bem și te bem
moartea-i un maestru din țara germană ochiul lui e albastru
cu glonțul de plumb te lovește te lovește precis
în casă stă un bărbat părul tău auriu Margareta
dulăii asupră-ne asmute, ne dăruie-o groapă-n văzduh
cu șerpii se joacă visează e moartea-un maestru din țara germană
părul tău auriu Margareta
părul tău de cenuși Sulamita.

(Paul Celan citește Todesfuge)

Poemele din Revista Vatra (nr. 3-4/2015)

A apărut revista Vatra (nr. 3-5/2015) care conține un amplu dosar despre „Cenacluri literare de ieri și de azi”. În paginile dosarului se regăsesc poveștile și membrii Clubului de lectură Blecher, Zona nouă,  Nepotul lui Thoreau, Zidul de hârtie, tiuk!, Cenaclul UBB și Zidul de Hârtie. Despre prezentarea pe care a făcut-o Radu Vancu fiecărui membru Zona nouă am scris aici

poemele din revista vatra

poemele din revista vatra2

Revista poate fi accesată la acest link.

 

Peter Handke și Lumea de-a-ndoaselea

peter handke fotoÎn aceeași antologie (pe care – mărturisesc – o am în bibliotecă de la începutul studenției, dar pare-se că am citit-o mereu superficial), penultimul autor reținut este Peter Handke. Vă reamintesc că lucrarea apare în 1970. Peter Handke s-a născut în 1942, așa că textele reluate în traducerea românească sunt scrise până – să zicem – la 26-27 de ani. Nota bio debutează cu precizarea „cel mai recent copil teribil al literaturii austriece”. Cum evoluează copiii teribili? Ei bine, o dau mai întotdeauna pe extremisme și pe incorectitudini politice…

Dar cu ce text frumos și avangardist și pe de-a-ndoaselea este năimit publicul românesc de la 1970…

Lume de-a-ndoaselea

Mă trezesc și iată-s adormit.
Nu privesc obiectele și obiectele mă privesc.
Nu mă urnesc și sub picioarele mele pământul mă urnește.
Nu mă privesc în oglindă și în oglindă mă văd.
Nu rostesc cuvinte și cuvintele mă rostesc.
Mă duc la fereastră și sunt deschis.

Mă scol și zac întins.
Nu deschid ochii și ochii mă deschid.
Nu aud zgomote și zgomotele mă aud.
Nu beau apă și apa mă bea.
Nu pun mâna pe obiecte și obiectele mă înșfacă.
Nu pornesc spre nicio direcție și ținta mă pune în mișcare.

Mă duc la ușă și clanța mă răsucește.
Ridic persienele și se face întuneric.
Pășesc pe pardoseala de piatră și mă afund.
Așez un picior în fața celuilalt picior și nu mă pot mișca.
Sunt numai trezie și ochii mi se închid.
Scot brațul pe fereastră și el ia foc.
Apuc să iau mărul și-s mușcat.
Văd un câine și latru.
Umblu desculț și simt o pietricică-n pantofi.
Smulg pansamentul de pe rană și rana-i în pansament.
Cumpăr un ziar și ziarul mă citește.
Zvârl fulgere și plouă.
Văd o piatră și amuțesc.
Văd un pește și înhap după aer.
Aud un strigăt și am vată în urechi.
Aud sirenele urlând și când e pace.
Îmi pun mâinile pe creștet și pământul îmi arde sub picioare.
Alerg în libertate și sunt prizonier.

Mă împiedic pe o întindere netedă.
Vorbesc cu gura închisă.
Mă zgârii cu pumnul.
Urlu cu picioarele.
Râd cu țignalul.
Iubesc cu negrul de sub unghii.
Reflectez cu vârful pantofilor.
Protestez împotriva nevolniciei mele.
Mă rostogolesc pe costișă în sus.
Înot în cameră.
Vomit mâncare cu miros plăcut.
Sângerez din vârful firelor de păr.
Povestesc întâmplări din viitor.
Mă adresez lucrurilor.
trădez.
aud.
gândesc.
Omor morții.
Și vrăbiile trag asupra tunurilor.
Și avionul cotește după colț.
Și disperatul e fericit.
Și sugaciul are dorinți.
Și lăptarul sosește seara.
Și poștașul întreabă de poștă.
Și plutonul de execuție trece la zid.
Și clovnul aruncă o grenadă în mijlocul spectatorilor.
Și omul descrie la fața locului păpușa ucisă.
Și fluxul îndiguiește iarăși sacii smulși, de nisip.
Și broasca face una cu asfaltul un compresor rutier,
Și tăietorul de lemne e tăiat de copac.
Și soldații își scot capelele.
Și negrul e disprețuit pentru ochii lui migdalați.
Și conductorul e amendat pentru că nu are bilet.
Și cuvintele îl citesc pe cititor.
Și ceasornicul umblă cu acele brambura.
Și lumânările scăzând încep să crească.
Și mâna ridicată arată în jos.
Și vântul împietrește iarba.
Și țipătul e șoptit.
Și semnul de întrebare e semn de exclamare.
Și masa stă într-un singur picior.
Și înfometatul e îmbuibat.
Și cel care fuge umblă încet.
Și mărfurile sunt nevandabile.
Și dimineața amurgește.
Și zăpada putrezește.
Și stația de tramvai e la ultimul etaj.
Și la ora de vârf e liniște de moarte.
Adorm și iată,-s trezit.
Din realitate sunt smuls în visul brutal.
Sunt desfăcut spre lumea largă.
Mă înec doar c-un răsuflet.
Zărind un mort îmi lasă gura apă.

Traducere de Petre Stoica

Gura apă i-au lăsat lui Handke și morții lui Slobodan Milošević. Dar oare sunt morții lui? Handke a fost unul dintre cei care au negat violent realitatea genocidului din Srebrenica – de la luări de poziție în media, până la prezența ostentativă la funeraliile dictatorului…

Masacrul din Srebrenica si Sarajevo
Masacrul din Srebrenica si Sarajevo

Pozițiile politice cotroversate ale lui Handke l-au adus de câteva ori în situația de a fi respins de pe lista de nominalizări a mai multor prestigioase premii europene, printre care Premiul Heinrich Heine. Totuși, în 2014, Handke primește Premiul Internațional Ibsen, prilej care îl face pe Bernt Hagtvet, analist politic norvegian, expert în mișcări extremiste și totalitarism, să exclame că a-i acorda lui Hanke premiul Ibsen este același lucru cu a-i da premiul Immanuel Kant lui Goebbels… Scandalul, considerat „fără precedent”, nu lasă loc de întoarcere și îl găsim pe lista pretendenților și favoriților la Nobel (www.agerpres.ro îl menționează ca „prozator australian”… – și, dacă e să ne uităm la „vecinătățile” lui Handke, ți se cam face părul măciucă: Murakami, Cărtărescu, Svetlana Alexievici lângă marxistul – eufemistic: anticolonialistul, dar cam așa eșuează toate utopiile – Ngugi wa Thiong’o…)

Și totuși ce-a făcut atât de nasol Handke? E, poate, cel mai atent stilist al prozei de expresie germană (nota bene, migrează din Austria și se așază în Germania), în imediata proximitate a lui Grass (și el ieșit din „dulapurile naziste”). De partea cealaltă, Milošević e judecat pentru crime de război și genocid (8.000 de musulmani executați la Srebrenica) și moare la Haga (teoriile conspirației vorbesc despre otrăvirea cu o substanță nedetectabilă la autopsie), cu câteva zile înainte de verdict (2006). Handke ține un discurs înflăcărat, lângă sicriul „marelui dispărut”, unei mulțimi care numără nu mai puțin de douăzeci de mii de sârbi naționaliști radicali. Firește, tot ce a rostit cu acest prilej Handke a devenit subiectul unei aprinse dezbateri. Handke a onorat un om care „și-a apărat poporul” în timpul confruntărilor din anii ’90… În manieră eminamente scriitoricească, Handke drege busuiocul și spune, spălându-se cu gentilețe pe mâini (de altfel, foarte frumos și foarte empatic): „Nu știu care este adevărul. Dar mă uit în jurul meu. Ascult. Simt. Îmi amintesc. De asta mă aflu astăzi aici, aproape de Iugoslavia, aproape de Serbia, aproape de Slobodan Milošević.” Se poate oare să pui sub semnul întrebării moartea a 200.000 de oameni din timpul celor 13 ani câți a fost Milošević la putere? Mai ai dreptul să fii pansiv și nuanțat când înoți într-un fluviu de sânge? Și ce te faci când literatura ta nu incumbă nici cea mai searbădă idee politică?

Masacrul din Srebrenica si Sarajevo
Masacrul din Srebrenica si Sarajevo

Poate că trebuie să precizez că niciuna dintre lucrările lui Handke – nici proza, nici teatrul – nu este fățiș ideologizată, ca și cum însuși scriitorul și-ar da seama că ideile politice sunt întotdeauna strict conjuncturale și că imixtiunea politicului cu esteticul este o inginerie monstruoasă; asemenea lui Primo Levi – un alt mare ultragiat al istoriei – sau lui George Orwell, ce ironie!, Handke denunță tocmai desemantizarea limbajului și deturnarea sensurilor în discursurile politice manipulatorii; s-a disociat de imperativul „angajat” al literaturii, așa cum postula Sartre etc. Viziunea lui Handke este – o spune chiar el – romantică, prin urmare ne-realistă. Reclamă mereu limitele limbajului, care nu ar fi capabil de nimic altceva decât să-și exprime propria stupiditate. El însuși a învățat să fie „scârbit de limbaj”, prin intermediul căruia suntem siliți să acceptăm o „realitate fictivă”. Și merge și mai departe, spunând că sintaxa reprezintă, în esență, o conspirație autoritaristă care anulează individualitatea printr-un artificiu universal acceptat și „real”. Așadar, limbajul e o sumă de ficțiuni debilitante…  Mai mult decât atât, în 2004, când Efriede Jelinek primea Nobelul pentru literatură, s-a vorbit despre faptul că Handke l-ar fi meritat cu prisosință. Literatura lui Handke. Însă el era implicat de mai bine de un deceniu în confruntările ideologice ale Balcanilor, unde vedea prăbușirea unei utopii într-un „război civil”, dezlănțuit sau, cel puțin, alimentat de Uniunea Europeană și de Statele Unite, în numele bancherilor și al industriașilor… De cealaltă parte a baricadei, presa vedea în Milošević un criminal de talia lui Hitler. O limită a limbajului? O mistificare și o manipulare? Crearea unei ficțiuni? Propagandă musulmană, așa cum spunea Milošević – că doar și el, și sârbii nu erau decât victime ale mașinăriei mediatice? „Porție zilnică de minciuni”, cum o numea Charles Simic? La sfârșitul verii lui 1998, intervențiile violente ale sârbilor conduc la cea mai importantă criză a refugiaților albanezi din Kosovo. Mai mult de 300.000 de indivizi sunt scoși din propriile case. Handke se înfurie, însă nu pe Milošević, ci pe forțele NATO. În 1999, NATO rezolvă conflictul bombardând Kosovo și lăsând în urmă 850.000 de refugiați/victime ale epurării etnice. Și de data asta, Handke denunță legitimitatea atât a represiunii NATO, cât și a detenției, la Haga, a lui Milošević.

Și nu pot să nu-mi pun întrebarea – cam la fel cum a fost cazul celor care s-au întrebat candidații la bacul „umaniștilor” – care este, până la urmă, rolul scriitorilor în lumea contemporană. Ce mecanisme se bruiază în intelectul (și sensibilitatea) unui scriitor – fără îndoială, dăruit – care (și dacă) ajunge să sprijine mișcări extremiste și să aduleze dictatori și criminali de război? În astfel de condiții, îți revine desigur în memorie că Handke a fost mereu un adorator al avanscenei; în 1966, de pildă, invitat la cenaclul „Grupului 47” (din care au făcut parte, de-a lungul timpului, Ingeborg Bachmann, Heirich Böll, Paul Celan, Hans Magnus Enzensberger sau Günter Grass) care se întrunise la Universitatea Princeton, critică la una din întâlniri tot ce se citise în zilele anterioare; atrage, firește, imediat, presa – acolo unde converg virulența, carisma și, poate, inteligența, presa își așază de îndată steagul. Aceeași atitudine furioasă, reactivă și revendicativă o manifestă și anul următor, când, în Berlinul de vest, i se înmânează Premiul Gerhart Hauptmann: cuvântul de mulțumire se transformă într-un dur pamflet la adresa societății contemporane. Neîndoielnic, e portretul unui narcisist și al unui egocentrat, nu fără geniu, nu fără șarm, dar cu poziții politice și ideologice surprinzătoare. E un pattern ușor de detectat – și delectabil până la un punct: a fi anti, a fi în răspăr. Nimic de mirare, de altfel. Grass a fost – ca să dăm cel mai la îndemână exemplu – luptător, la 17 ani, în trupele de elită ale SS-ului și nici noi, românii, nu avem ograda mai goală, așa că putem să ne contemplăm la nesfârșit propriii noștri coloși cu picioare de lut. Stăruie întrebarea: cât de adâncă e falia dintre scriitor și om? Și poate că n-ar trebui să ne bântuie asta, de vreme ce nimeni nu meditează la ipoteza că ceramistul care a făcut castronul din care mâncăm ciorbă își putea bate crunt nevasta… Pentru cine mai avea îndoieli legate de abisul om-intelectual-idei-conjuncturi politici, cu căldură, un Paul Johnson, Intelectualii

Și dacă, totuși, Handke are dreptate?

P.S.: Dacă numele lui Handke vă sună cunoscut, dar nu din literatură  și nici din cauza pozițiilor politice, se poate să fi băgat de seamă numele lui când ați văzut filmul City of Angels (cu Nicolas Cage și Meg Ryan)

Patru poeme de Hertha Kräftner

Hertha Kräftner imagineÎn scurta notă biobibliografică pe care i-o alcătuiește Petre Stoica (Poezia austriacă modernă. De la Rainer Maria Rilke până în zilele noastre, antologie și traduceri de Maria Banuș și Petre Stoica, Minerva, 1970), Hertha Kräftner (1928-1951) impresionează printr-un destin care poartă însemnele a ceea ce astăzi e deja o noțiune vetustă: geniul. Dacă textele pe care le-am reținut din antologie sunt dovadă a unei viziuni poetice care seduce de la primele imagini/versuri, biografia poetei se înscrie cu certitudine în siajul damnaților. Depresivă, dacă nu chiar psihotică, se sinucide la 23 de ani. Oricât de defetist aș putea părea, poemele pe care le-am citat sunt la fel de departe de diletantismul poeților (noștri) de 23 de ani cum e Siriusul de Groapa Marianelor. Instantaneele ei nu supurează nici sentimentalismul feminin al scriiturii ușor inflamabile, nici retorica încâlcită a modernismelor de tot soiul. Acurată și surprinzătoare, Hertha îmi apare ca făcând parte din familia intelectualizantă a Sylviei Plath (1932-1963), poate chiar mult mai puțin mitologizantă și mai ancorată în realitate, fără parade traumatice și fără spoieli culturale, fără artificiile metaforice uzuale și lăsând la iveală poezia cea mai puțin travestită – în sensul cel mai bun cu putință: pentru că e atât de greu de făcut poezie fără obișnuitele trucuri… Iarăși uimitor este și faptul că Hertha se specializase în problemele estetice ale expresionismului, însă discursul ei este atât de departe de mecanismele adeseori grosiere și stridente ale curentului încât pare să devanseze cu mult limpiditatea pe care se vor strădui să și-o asume postbelicii (să ne amintim că marii maeștri ai cotidianului și ai tranzitivității aveau să apară în deceniul următor morții Herthei!). Dincolo de stângăciile care-și mai ițesc căpșorul din țesătura poemelor (finalurile ratate, ca și cum, din inerție, poeta și-ar continua spusa din viziune în verbiaj, un strop – citește: vers – prea mult…), Hertha e încă un scriitor despre care nu vom ști niciodată cât de departe – și cât de repede – ar fi putut duce poezia.

***
Sub aceeași lună
suntem triști și singuri,
bărbatul din Australia și eu.
Când luna se înalță,
bărbatul spune: O, lună,
buruiană a gingașelor mele doruri,
sădită pe câmpiile
singurătății,
planetă a zadarnicei iubiri!
De ce sunt singur în aceste nopți de vară fierbinți?
iar eu spun: O, lună,
stea a cruzimii și a frigului.
felinar al celor ce veghează,
care pe nimenea nu iubesc!
De ce eu nu iubesc,
în aceste nopți înghețate de iarnă?
Și luna ne-ascultă
cum cântăm și cum plângem,
și seamănă cu o medalie
de aur ieftin,
cum poartă măicuțele cuvioase
la gâtul lor,
atunci când se întorc din pelerinaj.

***
„Anna, spune bărbatul,
acum plec acasă. În vagon de dormit…
Totdeauna am vrut să merg și eu o dată
în vagon de dormit,
dar era prea scump pentru mine.
Anna? Tu nu te bucuri?
Ce lung e trenul.
Poți să-i numeri vagoanele?”
El ridică mâna de pe patul morții
și arată către șirul cel lung
al borcanelor cu dulceață de pe dulap:
ăsta-i un lucru obișnuit în locuințele mici…
Erau acolo caise în sucuri groase,
pere gălbui, cojite și struguri roșii,
iar delicatele piersici
licăreau verde și-un pic trandafiriu.
„Frumos tren, spuse bărbatul.
Nu plânge, Anna. E o fericire
să călătorești astfel. Cred că biletul e foarte scump,
dar eu l-am căpătat pe gratis.”
Și perele și strugurii
și caisele cele zemoase
începură să scoată aburi și să șuiere
și să se rostogolească în veșnicie.

Luxembourg

Am fost vara acolo
și nu știu cum o fi acuma.
Dar desigur au oprit fântâna
și au golit bazinul cel rotund,
acum e plin de frunze cafenii ce putrezesc.
Aleile cu pietriș trebuie să fie umede.
Probabil că-n octombrie
au luat de-acolo și scaunele de fier.
(O, scaunele de grădină
din fața grădinii arteziene
și a tufișurilor cu gherghine-n soare!)
Acum uneori, dimineața, o pasăre mică
și moartă zace desigur pe jos
și băiatul cu cămașă albă
o fi purtând o beretă albastră lângă bazin, își amintește, probabil, ceva…
I-o fi greu pe suflet.
Odată l-am văzut
cu o corabie mică, albă, vara, când am fost acolo.

Traducere de Maria Banuș

Soția călăului

Într-o bună zi, soția călăului încetă să mănânce.
Bărbatul ei tocmai devora un pui de găină.
Îl privea… și nu-și dădea seama de ce
trebui să-și amintească de ziua nunții,
de mirți, și de cel care cânta.
Era un pui alb de găină,
atât de delicat, de alb, de cald
și foarte răbdător sub cuțit.
Acum bărbatul ei mânca, și o picătură de grăsime
se rostogoli peste degetu-i aspru și alb.

Apoi țipă, asemenea bărbatului ei
care îi imita pe unii condamnați
când îl zăreau venind.
Ea țipă și-și împinse la o parte farfuria
și ieși țâșnind prin grădinița casei,
și alerga prin străzile orașului,
alerga pe câmpul de maci,
prin lanul de porumb
și prin verdele trifoiului.
Mult timp au căutat-o zadarnic.

Traducere de Petre Stoica

 

Un poem la care țin mult

Se știe că autorii nu pot fi obiectivi cu ceea ce scriu (cu mici excepții). Până acum nu am tradus texte din română în engleză, am tradus doar ceva din engleză în română în ultimul an, texte publicate în antologia Festivalului de Poezie de la Sibiu (Paul Jeute), revista Zona Nouă (Mike Bushnell) și revista Conta (Lew Welch). Cu ocazia Zona Nouă International Festival (1-2 iulie 2015, Sibiu) mi-am tradus pentru prima oară un poem. Poemul, în variantă bilingvă, e postat pe site-ul Festivalului, iar aici las doar varianta în engleză care mi se pare mai reușită decât cea în limba română (am spus de la început că autorii sunt subiectivi cu propriile texte):

on the road story

when the last unchecked cd is „istoria manelelor volumul XVII” and you play johnny cash one more time

till „sixteen tons” starts and your thoughts are directed to the boy waiting on the roadside

you fixed the boy when he asked if you speak german

„but I’m sure mister speeks german”, “how do you know” “I can see it  on his face and he doesn’t know very well romanian”

the boy who told the story of the moving earth and the oak forest with turned up roots & how today start raining and will be just like that for the next week

so it is

Lew Welch – (Ieși puțin, părăsește Planeta)

lew welch

***

Ieși puțin, părăsește Planeta,

Desenează un cerc cu diametrul de 100 de metri.

 

În interiorul cercului sunt 300 de lucruri

nimeni nu le înțelege și,

probabil, nimeni nu le-a văzut vreodată.


Tu câte găsești?

(traducere Bogdan Federeac)

lew welchLew Welch s-a născut pe 16 august 1926 în Pheonix, Arizona. A fost crescut de mama sa care avea obiceiul să se mute foarte des. În California a urmat cursurile a mai multor școli, din cinci orașe.

Deși cunoștea câțiva poeți beatnici încă din facultate, abia în anul 1958 începe să fie remarcat în peisajul scenei poetice din San Francisco. În același ani divorțează și își pierde locul de muncă. În anul 1960 începe să fie publicat în reviste și inclus în antologii și, tot în acest an, debutează cu un volum de poezii.

În anul 1965 începe să țină cursuri de poezie la filiala Universității California din Berkeley. Se luptă cu depresiile și consumul de alcool. În anul 1971 se retrage într-o cabană izolată în munți. Pe 23 mai 1971 Gary Snyder, un alt poet beatnic, îl caută la cabana sa. Găsește un bilet de adio în camionul lui Lew Welch. Autoritățile l-au căutat vreme îndelungată, dar trupul lui nu a fost niciodată găsit.

Antologia „Ring of Bone: Collected Poems” poate fi comandată de aici

Lew Welch – M-am văzut

lew welch

M-am văzut

 

M-am văzut

inel de os

într-o apă curgătoare clară

de tot

 

și promis

să-i fiu deschis mereu

că totul

ar putea refula

 

și apoi s-ar auzi

„inel de os” unde

inel este ceea ce

 

clopotul nu

(traducere Bogdan Federeac)

 

lew welchLew Welch s-a născut pe 16 august 1926 în Pheonix, Arizona. A fost crescut de mama sa care avea obiceiul să se mute foarte des. În California a urmat cursurile a mai multor școli, din cinci orașe.

Deși cunoștea câțiva poeți beatnici încă din facultate, abia în anul 1958 începe să fie remarcat în peisajul scenei poetice din San Francisco. În același ani divorțează și își pierde locul de muncă. În anul 1960 începe să fie publicat în reviste și inclus în antologii și, tot în acest an, debutează cu un volum de poezii.

În anul 1965 începe să țină cursuri de poezie la filiala Universității California din Berkeley. Se luptă cu depresiile și consumul de alcool. În anul 1971 se retrage într-o cabană izolată în munți. Pe 23 mai 1971 Gary Snyder, un alt poet beatnic, îl caută la cabana sa. Găsește un bilet de adio în camionul lui Lew Welch. Autoritățile l-au căutat vreme îndelungată, dar trupul lui nu a fost niciodată găsit.

Antologia „Ring of Bone: Collected Poems” poate fi comandată de aici

Lew Welch – Poemele ciclice

lew welch

De fiecare dată când am o zi liberă, scriu un nou poem.

Asta înseamnă cu nu ar trebui să lucrezi sau că scrii cel mai bine

în ziua ta liberă?

 

Spre exemplu, acesta este poemul pe care l-am scris azi.

 

Când avea 20 de ani înțelegea câteva din secretele

vieții și încerca să le pună pe hârtie atât de banal încât

și un tâmpit le-ar fi înțeles.

„Deci”, își spunea, „dacă nu pot face asta,

nu mă pot înțelege”.

 

S-a dovedit că avea dreptate.

Când a împlinit 50 de ani, nu reușea să se mai înțeleagă.

„Cum se face”, se întreabă el, „că indiferent ce spui,

o femeie o va lua întotdeauna ca pe ceva personal?”

 

„Nu fac asta niciodată”, a zis ea.

 

*

 

John a spus, „Apoi l-am cunoscut pe tipul ăla mic și gras cu

barba scurtă și îngrijită, cu un nume sinonim cu zorile de zi.”

 

„Te referi la George Abend?”

„Da.”

„Abend înseamnă după-amiază”.

(trad. Bogdan Federeac)

lew welchLew Welch s-a născut pe 16 august 1926 în Pheonix, Arizona. A fost crescut de mama sa care avea obiceiul să se mute foarte des. În California a urmat cursurile a mai multor școli, din cinci orașe.

Deși cunoștea câțiva poeți beatnici încă din facultate, abia în anul 1958 începe să fie remarcat în peisajul scenei poetice din San Francisco. În același ani divorțează și își pierde locul de muncă. În anul 1960 începe să fie publicat în reviste și inclus în antologii și, tot în acest an, debutează cu un volum de poezii.

În anul 1965 începe să țină cursuri de poezie la filiala Universității California din Berkeley. Se luptă cu depresiile și consumul de alcool. În anul 1971 se retrage într-o cabană izolată în munți. Pe 23 mai 1971 Gary Snyder, un alt poet beatnic, îl caută la cabana sa. Găsește un bilet de adio în camionul lui Lew Welch. Autoritățile l-au căutat vreme îndelungată, dar trupul lui nu a fost niciodată găsit

Antologia „Ring of Bone: Collected Poems” poate fi comandată de aici

Lew Welch – Dragă Joanne

lew welch

Dragă Joanne,

 

Noapte trecută Magda a visat că ea,

tu, Jack și eu conduceam

prin Italia.

 

Am parcat în Florența și am lăsat

câinele să păzească mașina.

 

Se temea ca nu cumva

câinele să nu înțeleagă italiana.

(trad. Bogdan Federeac)

lew ewlchLew Welch s-a născut pe 16 august 1926 în Pheonix, Arizona. A fost crescut de mama sa care avea obiceiul să se mute foarte des. În California a urmat cursurile a mai multor școli, din cinci orașe.

Deși cunoștea câțiva poeți beatnici încă din facultate, abia în anul 1958 începe să fie remarcat în peisajul scenei poetice din San Francisco. În același ani divorțează și își pierde locul de muncă. În anul 1960 începe să fie publicat în reviste și inclus în antologii și, tot în acest an, debutează cu un volum de poezii.

În anul 1965 începe să țină cursuri de poezie la filiala Universității California din Berkeley. Se luptă cu depresiile și consumul de alcool. În anul 1971 se retrage într-o cabană izolată în munți. Pe 23 mai 1971 Gary Snyder, un alt poet beatnic, îl caută la cabana sa. Găsește un bilet de adio în camionul lui Lew Welch. Autoritățile l-au căutat vreme îndelungată, dar trupul lui nu a fost niciodată găsit.

Antologia „Ring of Bone: Collected Poems” poate fi comandată de aici

Lew Welch – N-am încă 40 de ani, barba deja mi-e albă

lew welch

N-am încă 40 de ani, barba deja mi-e albă

 

N-am încă 40 de ani, barba deja mi-e albă.

Nu-s încă treaz, ochii mi-s umflați și roșii,

ca un copil care a plâns prea mult.

 

Ce-i mai respingător

decât vinul de aseară?

 

Mă voi bărbieri.

Primăvara-i rece. Voi scoate capul afară și

mă voi holba la pietricele.

Poate voi putea mânca niște compot de piersici.

 

După aceea voi putea să-mi termin sticla de vin,

să scriu niște poeme până mă îmbăt din nou,

și când briza de după-amiază va reveni

 

eu voi dormi până ce voi vedea luna

și copacii întunecați

și căprioarele ce pasc

 

și s-aud negroteii certându-se

(trad. Bogdan Federeac)

lew ewlchLew Welch s-a născut pe 16 august 1926 în Pheonix, Arizona. A fost crescut de mama sa care avea obiceiul să se mute foarte des. În California a urmat cursurile a mai multor școli, din cinci orașe.

Deși cunoștea câțiva poeți beatnici încă din facultate, abia în anul 1958 începe să fie remarcat în peisajul scenei poetice din San Francisco. În același ani divorțează și își pierde locul de muncă. În anul 1960 începe să fie publicat în reviste și inclus în antologii și, tot în acest an, debutează cu un volum de poezii.

În anul 1965 începe să țină cursuri de poezie la filiala Universității California din Berkeley. Se luptă cu depresiile și consumul de alcool. În anul 1971 se retrage într-o cabană izolată în munți. Pe 23 mai 1971 Gary Snyder, un alt poet beatnic, îl caută la cabana sa. Găsește un bilet de adio în camionul lui Lew Welch. Autoritățile l-au căutat vreme îndelungată, dar trupul lui nu a fost niciodată găsit.

Antologia „Ring of Bone: Collected Poems” poate fi comandată de aici