Către prima mașină

De la casă la mașină și invers
De la casă la mașină și invers

După cum era de așteptat: să ai o mașină în întreținere nu îți aduce numai și numai avantaje. Îți mai aduce și niște cheltuieli, dar și destul de multe bătăi de cap.

Să zicem un Opel, unul de prin 1999-2000, cu peste 270.000 de kilometri la bord (mai este și decapotabil pe deasupra). Nu am ce zice, frumos cât doar ne-am folosit de el: pui benzina, urci la volan, conduci, vezi, te distrezi, te întorci acasă și totul e ok. Dar vin gerurile de săptămâna trecută, cele de vreo -24 de grade Celsius la Sibiu. Dai să o deschizi, nu merge. O fi înghețat puțin. Deschizi ușa, într-un final, dar nu merge din sistemul electric să se deschidă și cealaltă ușă. Tot înghețul o fi de vină. Dar bagi cheia și nu se întâmplă nimic, nu se îneacă, nu se aprinde nicio luminiță pe nicăieri. Normal, o fi înghețul plus moartea bateriei. Dar s-au dus și temperaturile mult negative. Și nu e doar bateria (moartă definitiv, la nici șase luni de la achiziție), ci și caroseria care începe să prindă rugină. Mai e și înmatriculată în Germania. Probabil în viitorul foarte apropiat vom schimba bateria și câteva piese auto, dar cel târziu în vară, când mașina va reveni pe mâinile proprietarului de drept, ea însăși va deveni un rezervor pentru piese auto second-hand; asta dacă va rămâne ceva întreg din ea.

Până la acel moment, mașina a funcționat destul de bine (dacă se poate spune asta când prinzi șmecheria după care funcționează schimbătorul de viteze, iar asta după vreo 500 de kilometri), a rezistat eroic unui drum de peste 1.300 de kilometri, nu ne-a lăsat la greu prin Cheile Bicazului, nici prin drumurile ca după bombardament din județul Botoșani, nici prin noroaiele aceluiași județ sau pe zăpada care a acoperit asfaltul pe ultima sută de kilometri.

Poate nu doar mașina „se găsește vinovată” de aceste realizări, de fapt, sunt sigur că marele merit aparține șoferului, iar acela nu sunt eu. Eu doar aștept să vină mai repede căldura, să se mărească ziua, să nu mai fie zăpadă sau polei pe șosele, să îmi schimb buletinul și apoi să fac școala de șoferi. Mulți dintre foștii mei colegi de clasă au permisul de șofer încă de acum opt ani. E momentul să intru și eu în rând cu lumea. Vorba lui Iohannis: „pas cu pas” le voi face pe toate. Mai întâi permisul, apoi propria mașină și, cât de curând sper, propria casă, mai ales că pentru ea nu îți trebuie niciun permis, ci doar un împrumut pe vreo 30 de ani.

Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *