Cu toții avem dorințe

După ce am scris în urmă cu vreo două săptămâni despre „Copiii alb-negru sau metafora infantilă a diabolicului” probabil părerea despre mine a celor care l-au citit s-a cam schimbat. Am primit și cereri de a ieși în oraș și a vorbi mai mult despre cinematografie, asta în condițiile în care eu nu sunt un cinefil, ci doar o persoană care, din când în când, urmărește câte un film și, când are timp, încearcă să scrie impresiile lui pe blog; nu se întâmplă des. Apoi, filmele luate în discuție, mai ales „Goodnight mommy” (nu că „Panglica albă” ar fi mai prejos) au puterea de a șoca prin violență, mai ales prin schimbarea prismei că doar adulții sunt capabili de răutăți și de atrocități. Ei bine, a scrie despre potențialul violent al copiilor nu înseamnă o luare de poziție, ci doar a reda impresiile pe care mi le-au lăsat două filme superbe.

Bineînțeles, cred în viziunea angelică a copiilor și bătrânilor, în imposibilitatea lor de a răni pe cineva, mai ales voluntar.

Și chiar mă văd, peste un timp, un tată care stă în fața laptopului și scrie concentrat, cu hamuri pe mine în care se odihnește un copil. Mă văd și vreau să muncesc ca un rob, dar să simt că fac asta pentru cineva, nu doar din impulsuri egoiste și workahoolice. Vreau să cumpăr un leagan ieftin si bun în care să doarmă cel mic, să nu pot dormi noaptea și să ies să-l verific din jumătate în jumătate de oră.

Vreau să pot ieși la plimbare cu un prichindel în brațe sau de mână.

Vreau să intru în panică și să simt că mor de fiecare dată când cel mic are febră. Vreau să înjur statul și guvernanții de fiecare dată când dau de un obstacol și realizez că nu sunt destul locuri la grădinițe sau că trebuie să dau șpagă pentru a face rost de un loc. Vreau să pot ieși la iarbă verde și să mă joc cu cel care e sânge din sângele meu. Vreau să am pe cine învăța să scrie și să citească, să îi spun tot felul de povești, să îi explic cum merg lucrurile și principiile după care se ghidează mediul înconjurător și oamenii. Vreau să fac un fel de Sheldon din „The Big Bang Theory”, care să fie deștept și să te contrazică de fiecare dată când greșești. Dar, cel mai important, nu vreau să trec prin lumea asta fără să las un semn, să las un nume și o zestre genetică drept moștenire. Așa e normal, nu?

Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *