Adrian Alui Gheorghe a scris, la final de an despre antologia Ziduri între vii, apărută recent la editura Zona Publishers, selecție de Paul Gorban și Vlad A. Gheorghiu, prefață de Șerban Axinte. Cronica vizează textele fiecărui poet antologat, fiind prima parte dintr-o cronică mai amplă.
Voi reda în totalitate rândurile scrise despre textele mele, mai ales că începe prin povestea debutului meu din 2012:
La debutul său în 2012, cu volumul “Dragoste cu acordul părinţilor” (Editura Feed Back; redactor Daniel Corbu) l-am creditat pe Bogdan Federeac într-o anchetă a revistei “România literară” drept unul din debuturile semnificative ale vremii, cu posibilităţi de evoluţie pînă la a deveni un nume de referinţă în literatura română. Din păcate debutul său nu a fost comentat la adevărata valoare, editorul/ redactorul care coordona la acea vreme editura, a scos un tiraj nesemnificativ, insuficient să ajungă chiar la juriile care acordă premiile care mai încurajează debuturile literare (Filiala USR, premiul Opera Prima de la Botoşani etc.), fără o circulaţie firească a cărţii, fără o promovare pe măsura mizei debutului, adică “Marele Premiu la Concursul Internaţional Grigore Vieru, ediţia a IV-a, 2012”, cum scrie pompos pe coperta a IV-a. Important e, deocamdată, că poemele pe care le-am citit în ultima vreme, sub aceeaşi semnătură, nu dezamăgesc, dimpotrivă. Poezia lui Bogdan Federeac relevă un realism care (îşi) refuză orice notă magică, o despodobire făcută cu program, o antiutopie în care banalul se substituie temelor mari, în final rezultînd o tentativă de mitologizare a realităţii, cu concentrări şi decantări de imagini care sînt adesea memorabile: “de la etajul 10 cutia de chibrituri/ se golește și se umple/ un plămân când sufocat/ când sănătos/ personaje pe covorul ars/ plămânul suntem noi/ și noi bătăile inimii/ în 22 de ani rămân la fel de necunoscute ca vecinul de la 9/ – dacă există/ e frig în draci și aeroterma nu mai face față/ – sigur nu există/ noi suntem existența/ acum un copac/ mai târziu eroi ce se joacă cu puța în nisipul/ de pe plaja unei mări pe care nu vei călca/ în cutia asta de chibrituri/ nu se simte miros de pucioasă/ iar bețele au ars/ și etajul 10 e un lift și covorul/ și turla bisericii din depărtare/ și luminile împânzind orașul tot un lift/ și patul pe care nu ajungem/ e mâine de câteva zile și noapte deloc” (@gara internaţională). În alte texte întîlnim reflecţii şi proiecţii onirice, într-un amalgam rostit sau abia sugerat, discursul eliptic rodind poezie şi după încheierea poemului: “chiar nu mai am nimic de spus/ acum te voi implora/ repetă-mi toate poveștile/ trăite/ nu sunt destul/ repetă-mi toate/ pauzele/ toți copiii/ toate poveștile/ trăite/ nu sunt destul” (hard blues).
