Ioan Petru Culianu – Cultura română? (I)

Ioan Petru Culianu este unul dintre numele românilor care nu are nevoie de prezentare. În revista Agora, nr. 3/ iulie-septembrie 1991, număr dedicat lui Culianu, am găsit un articol, Cultura română?, care mi-a plăcut atât de mult încât am simțit nevoia să îl public și pe blog. Chiar dacă revista a apărut în anul 1991 (anul în care Culianu a fost asasinat), articolul este datat 8 septembrie 1982. Alte comentarii nu-și au rostul, articolul fiind la fel de actual în 2015 ca și acum 33 de ani (când a fost scris), ca și acum 24 de ani (când a fost publicat în Agora).

Civilizația secolului XIX și a primei jumătăți a secolului XX a trăit multiple speranțe mesianice, pe care, de altfel, le-a și concretizat într-o formă sau alta. Statul socialist este, printre altele, o binefacere a modului de a gândi mesianic și se poate menține ca atare doar atâta vreme cât un anumit tip de propagandă mesianică își mai găsește ideologi, fie și cu o plată grasă.

Puși în fața realității de fapt pe care o implică politica mesianică – atât de diafană în începuturile ai spiritualiste, și atât de dezolantă în tragicul ei final socialist – ne întrebăm dacă nu cumva alternativa ei, adică platul raționalism demitologizant și exclusiv critic, nu este de departe preferabil utopismului și riscurilor sale.

Suntem în mare parte produsele ab-jecte (în sens etimologic) ale Judeo-creștinismului și ne este greu să ne închipuim că Speranța, care are în creștinism funcția supremă de virtute teologală (fides sper charitas, tria haec sau pistis elpis agápe, I Cor. 13, 13), ar putea fi privită și ca un suprem neajuns. Abia târziu am priceput sensul fabulei hesiodice a Pandorei, din care rezultă că vechii greci acordau speranței un statut de iluzie înșelătoare, fără a pune pe ea un preț deosebit. Condiționat de anumite categorii culturale, a trebuit să fac un efort deosebit ca să accept acest punct de vedere; de o bucată de vreme, însă, îmi iese în cale din ce în ce mai des. De aceea, fără a ignora existența accidentului și mutației în natură și istorie, mă gândesc că este util a-l adopta, ca pură ipoteză logică, în cazul culturii române de azi.

Ca și socialismul, cultura română de azi nu e decât o speranță. Privită fără speranță, se reduce la nimic (sau aproape nimic, dacă concedem că anumite personalități de excepție bine cunoscute, care nu mai trăiesc în spațiul românesc și nu mai participă la destinul culturii românești actual, continuă totuși să aibă o anumită înrâurire asupra a ceea ce se petrece acolo).  Nimic nu pare a justifica perspectiva mesianică după care cultura română ar trebui la un moment dat să ajungă la liman; dimpotrivă, evidența se opune unor astfel de considerații teologice care, din punct de vedere strict rațional, sunt vane, întrucât unica lor justificare nu poate fi decât metafizică. Or, prin convenție, am stabilit că noi nu ne vom situa aici într-o optică metafizică (deși, se pare, această optică este mult mai familiară românului decât aceea adoptată aici).

Un inventar al culturii românești actuale, adică a ceea ce se produce în Românie în domeniul gândirii, literelor și artelor, fără a stabili nici o ierarhie prealabilă și fără a exclude apriori sau aposteriori nici un produs de acest gen din cuprinsul noțiunii astfel definite de cultură este, cu neputință de realizat aici. Într-o perspectivă generală, însă, putem saluta ca pe o izbândă colectivă a culturii românești posbelice vreo două-trei romane de atitudine civică, un număr de poezii frumoase, câteva tablouri interesante, câteva filme – unele de desene animate – care suscită întrebări, precum și două, maximum trei piese de teatru care răscolesc conștiințele până la un nivel rezonabil. În afară de acestea (și inventarul, cu excepția numărului obiectelor respective, care poate urca uneori la cinci, iar alteori poate coborî la unul este exhaustiv), cultura română postbelică nu a produs nimic care să îndreptățească ideea unei „direcții” sau a unui punct de referință. or, tot ceea ce am pomenit mai sus se situează în sfera creației artistice, nu a creației de idei, care, oricât ne-om strădui s-o inventăm, conform principiului speranței creștine, este total inexistență în România postbelică.

Prevăd reacții acide, consternate, dezolate, față de adevărul pe care mi-am luat libertate de a-l dezvălui mai sus, conștient de riscul scandalului, dar conștient, în același timp, de necesitatea stringentă a scandalului.

Dar bine, se va spune, acel mare gânditor, acel mare critic, acel mare erudit, oare nu sunt exponenți de seamă ai culturii române actuale? Ei sunt, într-adevăr, exponenți de seamă ai acestei culturi, care însă, în tot sublimul ei, este inexistentă. Acel mare gânditor este atât de singur, încât în pustia pe care a populat-o cu discipoli el a început să confunde lăcustele și mierea sălbatecă – adică obiectele cu care trebuia să se nutrească – cu înseși obiectele gândirii sale. Lăcustele sunt niște minuni ale naturii; iar discipolii îl ascultă în extaz pe marele gânditor cum descrie, uneori cu remarcabilă finețe, nuanțele schimbătoare ale aripii unei lăcuste. Acesta este maestrul, aceștia sunt discipolii. Marele mistic sufi Sanaî recomanda colegilor săi să nu se căsătorească: „Cum poți tu, care ești un aproape-nimic, să te însoțești cu un nimic?”, spunea el. Inversând termenii, ne putem întreba: Ce poate învăța un nimic de la un aproape-nimic? Să descrie culoarea aripilor unei lăcuste.

Ioan Petru Culianu – Cultura română? (II)

Ioan Petru Culianu – Cultura română? (III)

Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

Un răspuns la „Ioan Petru Culianu – Cultura română? (I)”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *