Pentru că vremea de sâmbătă părea frumoasă, am zis să văd două obiective pe care nu apucasem să le văd în cei cinci ani de stat în Iaşi: cimitirul de trenuri şi conacul Moruzzi, cunoscut drept Casa Călăului. Văzusem pe Google Maps că la mică distanţă de Gara CFR Socola, cumva prin spatele Carrefour Felicia, ar trebui să fie cimitirul de trenuri: zeci de trenuri care nu mai sunt utilizate. Ajuns la Gara Socola, am tot scrutat cu privirea orizontului în căutarea unui ocean de fier vechi; surpriză, orizontul nu îmi arăta mai nimic. Găsesc doi locuitori din zonă: “Trenuri? Sunt vreo două marfare şi vreo două vagoane în care locuiesc oameni ca noi”. Încerc să le explic că în zonă ar trebui să fie mai mult de două marfare şi vagoane. “Au fost trenuri, dar sunt luate de ani de zile”. Nori tot mai negri acopereau cerul: a trebuit să îi cred pe cuvânt pe cei doi bărbaţi, aşteptând să mă conving cu altă ocazie că zecile de trenuri nu mai există.

Călăul ne împiedică să ajungem la el acasă

Sperând să nu ne prindă ploaia pe drum, ne-am refugiat la primul băruleţ pe care l-am întâlnit în drum. Un bar mic, ca acele crâşme de la ţară, cu copertină, mese şi scaune galbene, ne aştepta la intersecţia Bulevardului Poitiers cu Şoseaua Bucium. La intrare scria mare că fumatul este interzis, aşa că am intrat să comandăm ceva şi să aşteptăm pe terasă să treacă ploaia. O bere şi un pahar de suc (Prigat) doar 4 lei; la astfel de preţuri, ploaia putea să dureze ore întregi. Barmanul, care este şi proprietarul localului, să-i spunem Costel, este un bărbat puţin trecut de 40 de ani, născut şi crescut în zonă. “Ce casă?! Casa călăului? Hmm… asta trebuie să fie casa bântuită  pe unde ne jucam când eram mici, dar nu știam că a fost a unui călău. De 22 de ani e în paragină, dar nu cred că apucați să o vedeți, e împrejmuită cu garduri și porțile-s încuiate. Cred că de ani de zile se chinuie ăștia să o vândă, dar nu o cumpără nimeni.” În schimb, Costel ne-a dat o mână de ajutor, ne-a zis că nu avem mult de mers, că e în spatele magazinului Dedeman.

O parte din fostul conac Moruzzi, cunoscut drept Casa Călăului

O parte din fostul conac Moruzzi, cunoscut drept Casa Călăului

După ceva mai mult de jumătate de oră, se oprește ploaia. Pornim să vedem „casa bântuită”, dar după numai câteva zeci de metri ploaia reîncepe, de data asta cu o intensitate mai mare. „Trebuie să fie călăul, nu vrea să ajungem la el”, glumim pe seama vremii. „La cimitirul de trenuri nu am ajuns, măcar la călău să ajungem”. Vreo altă jumătate de oră ne-am adăpostit sub streașina unui magazin de piese auto. În sfârșit putem merge mai departe.

Când ne-am apropiat de Dedeman, am văzut-o: falnică, deși degradată și înconjurată de vegetație crescută haotic. Mergem pe strada Cazangiilor, crezând că drumul va continua cumva cât să ajungem cât mai aproape de conac. Numai că asfaltul s-a terminat repede, iar în capătul străzii, care devenea drum de pădure, ne așteptau trei cruci. Peisajul începea să se muleze tot mai mult pe specificul casei pe care urma să o vizităm. Facem stângă să ne întoarcem și natura părea să se joace cu noi și cu mințile noastre: șoseaua respira! O perdea de aburi se ridica din asfalt la mai bine de un metru înălțime.

O poartă și o haită de câini de împiedică să ajungi la conac

O poartă și o haită de câini de împiedică să ajungi la conac

Ne întoarcem din drum, dăm de 3 muncitori care lucrau la pereții exteriori ai unei grădinițe private. „Vreți să mergeți să faceți poze din parcare? Mergeți, dar să știți că dacă vreți să ajungeți la ea trebuie să mergeți pe străduță de după Dedeman”. Oamenii aveau dreptate: am ajuns la gardul care ne separa de conac, un conac ce abia se vedea din cauza buruienilor și arbuștilor crescuți alandala. Câțiva „căței” se vedeau mișunând de partea cealaltă. Urmăm indicațiile, fac câteva poze din depărtare, ajungem la străduța cu pricina. Suntem întâmpinați de un lătrat puternic: un câine cât un vițel se agita în lanț, în curtea casei de lângă porțile ferecate ce duc la conac. „Unde mergeți?! E închis acolo, e proprietate privată”, ne atenționează un bărbat alertat de lătratul câinelui. „Nu aveți cum trece, oricum sunt peste 15 câini pe acolo, v-ar sfâșia” ne mai avertizează nenea Nelu, care de fapt este paznicul conacului. Nu ne venea să credem că eram atât de aproape, dar din cauza porților și câinilor, mult prea departe. Sâmbătă nu ne-a fost dat să vedem nici cimitirul de trenuri, nici Casa Călăului … dar zilele nu intră în sac.

Povestea lui Gavril Buzatu: de la tâlhar, la călău și apoi călugăr

Conacul Moruzzi este cunoscut drept Casa Călăului datorită unuia dintre locatarii ei, călăul Gavril Ciobanu, zis Buzatu, ultimul călău pe care l-a avut Iașul. Acesta ar fi fost un „un ţigan fugit dela robie, ce s-a apucat de hoţit şi de ucis la drumul mare, comiţând nenumărate jafuri şi crime, atât singur, cât şi în unire cu alţi semeni, mai ales împreună cu banda de hoţi a lui Ion Chetrariu.” (N.A. Bogdan – Orașul Iași. Monografie istorică și socială, ilustrată, Editura Tehnopress, 1997,p.492). Gavril Buzatu a fost prins de câteva ori, dar de fiecare dată evadase. La un moment dat, după ce a fost prins, urma să fie executat, împreună cu prietenii săi („banda de hoți a lui Ion Chetrariu”). Problema era că în acel moment postul de călău era vacant și pentru că nimeni nu îl dorea, Gavril Buzatu a ales postul în locul morții. „Primul său client a fost, ironia sorții, chiar Ion Chetrariu, pe 18 aprilie 1839. Multă vâlvă ar fi făcut însă, opt an mai târziu, execuția prin ștreang a fraților Cuciu, care alături de mama lor vitregă și-ar fi ucis tată. După câteva zile, Buzatu a mers la Dorohoi, unde i-a făcut felul și mamei ucigașe. A fost și execuția sa ultimă, după un an sau doi, pus în pensie, fu trimes să-și sfârșească restul zilelor sale la mânăstirea Secu, unde el se și călugări.” (N.A. Bogdan, Orașul Iași …, p. 494)  Gavril Buzatu „era o sluţenie de om, cu buze mari, cu privire înfricoşătoare, cu o statură uriaşă”, ba chiar „un ţigănoi colos la trup, pogan de slut la faţă, cu o privire fioroasă, de te vâra în friguri la cea întâi căutatură”. Nu este greu de imaginat de ce imaginea casei în care a locuit este asociată cu imaginea unei case bântuite, mai ales că toți cred că în acea casă sunt rătăcite sufletele celor executați de el. Despre el se știe că purta o manta roșie, pentru a nu se vedea urmele de sânge, manta pe care „nu ar fi dat-o niciodată jos, așa cum nu s-a despărțit nici de securea sa”. Și uite că de la manta călăului, Iașul s-a ales cu un nume de cartier, Manta Roșie.

Clădirea ,care se află acum în ruină, a aparținut marelui boier Alexandru C. Moruzzi și a fost ridicată la începutul secolului al XIX-lea ca o locuință de vară, având în jur o panoramă spectaculoasă și este un mister cum un astfel de imobil, a devenit la scurt timp după ridicare, locuința unui personaj precum Gavril Buzatu.

 

Casă călăului este lăsată în paragină

Casă călăului este lăsată în paragină

Din istoria mai recentă a imobilului se știe că a fost secție a Spitalului de Neurochirurgie, apoi a Spitalului de Recuperare, iar din 1988 a fost atribuită fostului colos industrial CUG (Combinatul de Utilaj Greu), astăzi Fortus, o societate aflată în insolvență ce ar fi vrut să transforme conacul în casă de oaspeți, dar nu ar fi găsit fondurile necesare.

Poate te interesează cartea „Iașii de odinioară”  (transportul este gratuit)

CITEȘTE ȘI:

Legende şi clădiri din Iaşi: Bolta restanţierilor de pe Copou

Braunstein: palatul ridicat de un evreu care a vrut să aibă o clădirea mai frumoasă decât Palatul Unirii

Despre autor

Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

Comentarii

Leave a Reply