Narcoticele nu sunt o inovaţie în literatură

În ultimii ani există o tendinţă de intoxicare cu narcotice a literaturii române. Asta vine ca un soi de răzbunare a anilor de comunism şi a celor ce i-au urmat. Dintotdeauna drogurile au fost un subiect tabu. Dintotdeauna, dar nu şi acum: să scrii despre droguri este cool, nu urmezi trend-ul dacă în volumul de poezie nu apare măcar un poem care să descrie un trip sau dacă unul din personajele prozei tale nu trage pe nas, nu bagă în vene, măcar să fumeze şi el, din când în când, un joint de relaxare. Heroina, ketamina, marijuana, LSD-ul, ecstasy-ul, haşişul (şi nu voi continua lista pentru că nu vreau să fac un catalog al drogurilor ce se găsesc pe piaţă) au devenit cuvinte-cheie în scrierile tinerilor autori.

Ca de obicei, literatura română şi-a ratat startul, nu reuşeşte să se sincronizeze cu literaturile Occidentului, cu temele şi subiectele abordate în Vest (De ce Vest? Pentru că de mai bine de două secole literatura noastră a fost o copie timidă a celor occidentale, nu a celor din Orient). În timp ce tinerii noştri scriu cu entuziasm despre experienţele lor cu substanţele psihotrope, occidentalilor li s-a cam acrit de junky literature după ce Hubert Selby Jr. a publicat un roman bun, Requiem For a Dream¸ în 1978. Nu trebuie să-i neglijăm pe Chuck Palahniuk (Fight Club) şi Irvine Welsh (Trainspotting), care şi-au publicat romanele devenite cărţi-cult în anul 1996. Un alt scriitor îndrăgit de narcomanii noştri literari este autorul romanului Fear and Loathing in Las Vegas (1971), Hunter S. Thompson, cel care a creat conceptul de gonzo journalism. Dacă e să continuăm călătoria pe firul istoriei literare ajungem la Nelson Algren (A Walk on the Wilde Side, 1962), Jack Kerouac – beatnikul care a avut şi are o foarte mare influenţă prin On the Road (1957), Aldous Huxley (The Doors of Perception¸1954), William S. Burroughs, autorul unui roman care a stârnit reacţii contradictorii şi valuri de proteste ce au dus la interzicerea romanului Junky (1953). Am ajuns în anii ’50 şi observăm că „literatură toxică” s-a tot scris. Nici măcar autorii enumeraţi mai sus nu sunt pionieri pe acest drum. Autorii colonişti ce au scris în limba franceză au forjat la maxim efectele opiumului şi visele cauzate de el, între anii 1890-1925 (îi amintesc pe Marcel Schwob, Alfred Jarry, Paul Boonetain, Maurice Magre, P.J. Toulet, André Salmon). Oricum, faţă de ceea ce s-a scris după anii 1950 (şi aici mă refer în special la ceea ce au scris autorii Generaţiei Beat), scrierile lui Charles Baudelaire (Les Paradis Artificiels. Opium et haschisch, 1860), Fitz Hugh Ludlow (The Haseesh Eater, 1857) sau Thomas de Quincey (Confessions of an English Opium-eater, 1821) par mărturiile ruşinoase ale unor domnişoare de pension.

Ne-am plimbat puţin, de la Palahniuk şi Welsh până la de Quincey: 175 de ani de „literatură toxică” şi ajungem la concluzia că narcoticele nu sunt o inovaţie în literatură. Scriţi băieţi, orice, numa scriţi, dar faceţi-o cu stil! Cred că nimeni nu vrea să recitească ceea ce s-a scris, de obicei Kerouack şi Welsh transpuşi în română, aşteptăm abordări inedite, să exclamăm ca Baudelaire (în Paradisurile artificiale): „Iată deci fericirea! Fericirea cu toate beţiile, nebuniile, copilăriile ei! Poţi s-o înghiţi fără teamă; n-o să mori din atât.”

În fotografie, Nelson Algren (1909-1981), cel care a descoperit celebrele „three rules of life”: „Never play cards with a man called Doc. Never eat at a place called Mom’s. Never sleep with a woman whose troubles are worse than your own.”

Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *