Patru poeme de Hertha Kräftner

În scurta notă biobibliografică pe care i-o alcătuiește Petre Stoica (Poezia austriacă modernă. De la Rainer Maria Rilke până în zilele noastre, antologie și traduceri de Maria Banuș și Petre Stoica, Minerva, 1970), Hertha Kräftner (1928-1951) impresionează printr-un destin care poartă însemnele a ceea ce astăzi e deja o noțiune vetustă: geniul. Dacă textele pe care le-am reținut din antologie sunt dovadă a unei viziuni poetice care seduce de la primele imagini/versuri, biografia poetei se înscrie cu certitudine în siajul damnaților. Depresivă, dacă nu chiar psihotică, se sinucide la 23 de ani. Oricât de defetist aș putea părea, poemele pe care le-am citat sunt la fel de departe de diletantismul poeților (noștri) de 23 de ani cum e Siriusul de Groapa Marianelor. Instantaneele ei nu supurează nici sentimentalismul feminin al scriiturii ușor inflamabile, nici retorica încâlcită a modernismelor de tot soiul. Acurată și surprinzătoare, Hertha îmi apare ca făcând parte din familia intelectualizantă a Sylviei Plath (1932-1963), poate chiar mult mai puțin mitologizantă și mai ancorată în realitate, fără parade traumatice și fără spoieli culturale, fără artificiile metaforice uzuale și lăsând la iveală poezia cea mai puțin travestită – în sensul cel mai bun cu putință: pentru că e atât de greu de făcut poezie fără obișnuitele trucuri… Iarăși uimitor este și faptul că Hertha se specializase în problemele estetice ale expresionismului, însă discursul ei este atât de departe de mecanismele adeseori grosiere și stridente ale curentului încât pare să devanseze cu mult limpiditatea pe care se vor strădui să și-o asume postbelicii (să ne amintim că marii maeștri ai cotidianului și ai tranzitivității aveau să apară în deceniul următor morții Herthei!). Dincolo de stângăciile care-și mai ițesc căpșorul din țesătura poemelor (finalurile ratate, ca și cum, din inerție, poeta și-ar continua spusa din viziune în verbiaj, un strop – citește: vers – prea mult…), Hertha e încă un scriitor despre care nu vom ști niciodată cât de departe – și cât de repede – ar fi putut duce poezia.

***
Sub aceeași lună
suntem triști și singuri,
bărbatul din Australia și eu.
Când luna se înalță,
bărbatul spune: O, lună,
buruiană a gingașelor mele doruri,
sădită pe câmpiile
singurătății,
planetă a zadarnicei iubiri!
De ce sunt singur în aceste nopți de vară fierbinți?
iar eu spun: O, lună,
stea a cruzimii și a frigului.
felinar al celor ce veghează,
care pe nimenea nu iubesc!
De ce eu nu iubesc,
în aceste nopți înghețate de iarnă?
Și luna ne-ascultă
cum cântăm și cum plângem,
și seamănă cu o medalie
de aur ieftin,
cum poartă măicuțele cuvioase
la gâtul lor,
atunci când se întorc din pelerinaj.

***
„Anna, spune bărbatul,
acum plec acasă. În vagon de dormit…
Totdeauna am vrut să merg și eu o dată
în vagon de dormit,
dar era prea scump pentru mine.
Anna? Tu nu te bucuri?
Ce lung e trenul.
Poți să-i numeri vagoanele?”
El ridică mâna de pe patul morții
și arată către șirul cel lung
al borcanelor cu dulceață de pe dulap:
ăsta-i un lucru obișnuit în locuințele mici…
Erau acolo caise în sucuri groase,
pere gălbui, cojite și struguri roșii,
iar delicatele piersici
licăreau verde și-un pic trandafiriu.
„Frumos tren, spuse bărbatul.
Nu plânge, Anna. E o fericire
să călătorești astfel. Cred că biletul e foarte scump,
dar eu l-am căpătat pe gratis.”
Și perele și strugurii
și caisele cele zemoase
începură să scoată aburi și să șuiere
și să se rostogolească în veșnicie.

Luxembourg

Am fost vara acolo
și nu știu cum o fi acuma.
Dar desigur au oprit fântâna
și au golit bazinul cel rotund,
acum e plin de frunze cafenii ce putrezesc.
Aleile cu pietriș trebuie să fie umede.
Probabil că-n octombrie
au luat de-acolo și scaunele de fier.
(O, scaunele de grădină
din fața grădinii arteziene
și a tufișurilor cu gherghine-n soare!)
Acum uneori, dimineața, o pasăre mică
și moartă zace desigur pe jos
și băiatul cu cămașă albă
o fi purtând o beretă albastră lângă bazin, își amintește, probabil, ceva…
I-o fi greu pe suflet.
Odată l-am văzut
cu o corabie mică, albă, vara, când am fost acolo.

Traducere de Maria Banuș

Soția călăului

Într-o bună zi, soția călăului încetă să mănânce.
Bărbatul ei tocmai devora un pui de găină.
Îl privea… și nu-și dădea seama de ce
trebui să-și amintească de ziua nunții,
de mirți, și de cel care cânta.
Era un pui alb de găină,
atât de delicat, de alb, de cald
și foarte răbdător sub cuțit.
Acum bărbatul ei mânca, și o picătură de grăsime
se rostogoli peste degetu-i aspru și alb.

Apoi țipă, asemenea bărbatului ei
care îi imita pe unii condamnați
când îl zăreau venind.
Ea țipă și-și împinse la o parte farfuria
și ieși țâșnind prin grădinița casei,
și alerga prin străzile orașului,
alerga pe câmpul de maci,
prin lanul de porumb
și prin verdele trifoiului.
Mult timp au căutat-o zadarnic.

Traducere de Petre Stoica