Peter Handke și Lumea de-a-ndoaselea

peter handke fotoÎn aceeași antologie (pe care – mărturisesc – o am în bibliotecă de la începutul studenției, dar pare-se că am citit-o mereu superficial), penultimul autor reținut este Peter Handke. Vă reamintesc că lucrarea apare în 1970. Peter Handke s-a născut în 1942, așa că textele reluate în traducerea românească sunt scrise până – să zicem – la 26-27 de ani. Nota bio debutează cu precizarea „cel mai recent copil teribil al literaturii austriece”. Cum evoluează copiii teribili? Ei bine, o dau mai întotdeauna pe extremisme și pe incorectitudini politice…

Dar cu ce text frumos și avangardist și pe de-a-ndoaselea este năimit publicul românesc de la 1970…

Lume de-a-ndoaselea

Mă trezesc și iată-s adormit.
Nu privesc obiectele și obiectele mă privesc.
Nu mă urnesc și sub picioarele mele pământul mă urnește.
Nu mă privesc în oglindă și în oglindă mă văd.
Nu rostesc cuvinte și cuvintele mă rostesc.
Mă duc la fereastră și sunt deschis.

Mă scol și zac întins.
Nu deschid ochii și ochii mă deschid.
Nu aud zgomote și zgomotele mă aud.
Nu beau apă și apa mă bea.
Nu pun mâna pe obiecte și obiectele mă înșfacă.
Nu pornesc spre nicio direcție și ținta mă pune în mișcare.

Mă duc la ușă și clanța mă răsucește.
Ridic persienele și se face întuneric.
Pășesc pe pardoseala de piatră și mă afund.
Așez un picior în fața celuilalt picior și nu mă pot mișca.
Sunt numai trezie și ochii mi se închid.
Scot brațul pe fereastră și el ia foc.
Apuc să iau mărul și-s mușcat.
Văd un câine și latru.
Umblu desculț și simt o pietricică-n pantofi.
Smulg pansamentul de pe rană și rana-i în pansament.
Cumpăr un ziar și ziarul mă citește.
Zvârl fulgere și plouă.
Văd o piatră și amuțesc.
Văd un pește și înhap după aer.
Aud un strigăt și am vată în urechi.
Aud sirenele urlând și când e pace.
Îmi pun mâinile pe creștet și pământul îmi arde sub picioare.
Alerg în libertate și sunt prizonier.

Mă împiedic pe o întindere netedă.
Vorbesc cu gura închisă.
Mă zgârii cu pumnul.
Urlu cu picioarele.
Râd cu țignalul.
Iubesc cu negrul de sub unghii.
Reflectez cu vârful pantofilor.
Protestez împotriva nevolniciei mele.
Mă rostogolesc pe costișă în sus.
Înot în cameră.
Vomit mâncare cu miros plăcut.
Sângerez din vârful firelor de păr.
Povestesc întâmplări din viitor.
Mă adresez lucrurilor.
trădez.
aud.
gândesc.
Omor morții.
Și vrăbiile trag asupra tunurilor.
Și avionul cotește după colț.
Și disperatul e fericit.
Și sugaciul are dorinți.
Și lăptarul sosește seara.
Și poștașul întreabă de poștă.
Și plutonul de execuție trece la zid.
Și clovnul aruncă o grenadă în mijlocul spectatorilor.
Și omul descrie la fața locului păpușa ucisă.
Și fluxul îndiguiește iarăși sacii smulși, de nisip.
Și broasca face una cu asfaltul un compresor rutier,
Și tăietorul de lemne e tăiat de copac.
Și soldații își scot capelele.
Și negrul e disprețuit pentru ochii lui migdalați.
Și conductorul e amendat pentru că nu are bilet.
Și cuvintele îl citesc pe cititor.
Și ceasornicul umblă cu acele brambura.
Și lumânările scăzând încep să crească.
Și mâna ridicată arată în jos.
Și vântul împietrește iarba.
Și țipătul e șoptit.
Și semnul de întrebare e semn de exclamare.
Și masa stă într-un singur picior.
Și înfometatul e îmbuibat.
Și cel care fuge umblă încet.
Și mărfurile sunt nevandabile.
Și dimineața amurgește.
Și zăpada putrezește.
Și stația de tramvai e la ultimul etaj.
Și la ora de vârf e liniște de moarte.
Adorm și iată,-s trezit.
Din realitate sunt smuls în visul brutal.
Sunt desfăcut spre lumea largă.
Mă înec doar c-un răsuflet.
Zărind un mort îmi lasă gura apă.

Traducere de Petre Stoica

Gura apă i-au lăsat lui Handke și morții lui Slobodan Milošević. Dar oare sunt morții lui? Handke a fost unul dintre cei care au negat violent realitatea genocidului din Srebrenica – de la luări de poziție în media, până la prezența ostentativă la funeraliile dictatorului…

Masacrul din Srebrenica si Sarajevo
Masacrul din Srebrenica si Sarajevo

Pozițiile politice cotroversate ale lui Handke l-au adus de câteva ori în situația de a fi respins de pe lista de nominalizări a mai multor prestigioase premii europene, printre care Premiul Heinrich Heine. Totuși, în 2014, Handke primește Premiul Internațional Ibsen, prilej care îl face pe Bernt Hagtvet, analist politic norvegian, expert în mișcări extremiste și totalitarism, să exclame că a-i acorda lui Hanke premiul Ibsen este același lucru cu a-i da premiul Immanuel Kant lui Goebbels… Scandalul, considerat „fără precedent”, nu lasă loc de întoarcere și îl găsim pe lista pretendenților și favoriților la Nobel (www.agerpres.ro îl menționează ca „prozator australian”… – și, dacă e să ne uităm la „vecinătățile” lui Handke, ți se cam face părul măciucă: Murakami, Cărtărescu, Svetlana Alexievici lângă marxistul – eufemistic: anticolonialistul, dar cam așa eșuează toate utopiile – Ngugi wa Thiong’o…)

Și totuși ce-a făcut atât de nasol Handke? E, poate, cel mai atent stilist al prozei de expresie germană (nota bene, migrează din Austria și se așază în Germania), în imediata proximitate a lui Grass (și el ieșit din „dulapurile naziste”). De partea cealaltă, Milošević e judecat pentru crime de război și genocid (8.000 de musulmani executați la Srebrenica) și moare la Haga (teoriile conspirației vorbesc despre otrăvirea cu o substanță nedetectabilă la autopsie), cu câteva zile înainte de verdict (2006). Handke ține un discurs înflăcărat, lângă sicriul „marelui dispărut”, unei mulțimi care numără nu mai puțin de douăzeci de mii de sârbi naționaliști radicali. Firește, tot ce a rostit cu acest prilej Handke a devenit subiectul unei aprinse dezbateri. Handke a onorat un om care „și-a apărat poporul” în timpul confruntărilor din anii ’90… În manieră eminamente scriitoricească, Handke drege busuiocul și spune, spălându-se cu gentilețe pe mâini (de altfel, foarte frumos și foarte empatic): „Nu știu care este adevărul. Dar mă uit în jurul meu. Ascult. Simt. Îmi amintesc. De asta mă aflu astăzi aici, aproape de Iugoslavia, aproape de Serbia, aproape de Slobodan Milošević.” Se poate oare să pui sub semnul întrebării moartea a 200.000 de oameni din timpul celor 13 ani câți a fost Milošević la putere? Mai ai dreptul să fii pansiv și nuanțat când înoți într-un fluviu de sânge? Și ce te faci când literatura ta nu incumbă nici cea mai searbădă idee politică?

Masacrul din Srebrenica si Sarajevo
Masacrul din Srebrenica si Sarajevo

Poate că trebuie să precizez că niciuna dintre lucrările lui Handke – nici proza, nici teatrul – nu este fățiș ideologizată, ca și cum însuși scriitorul și-ar da seama că ideile politice sunt întotdeauna strict conjuncturale și că imixtiunea politicului cu esteticul este o inginerie monstruoasă; asemenea lui Primo Levi – un alt mare ultragiat al istoriei – sau lui George Orwell, ce ironie!, Handke denunță tocmai desemantizarea limbajului și deturnarea sensurilor în discursurile politice manipulatorii; s-a disociat de imperativul „angajat” al literaturii, așa cum postula Sartre etc. Viziunea lui Handke este – o spune chiar el – romantică, prin urmare ne-realistă. Reclamă mereu limitele limbajului, care nu ar fi capabil de nimic altceva decât să-și exprime propria stupiditate. El însuși a învățat să fie „scârbit de limbaj”, prin intermediul căruia suntem siliți să acceptăm o „realitate fictivă”. Și merge și mai departe, spunând că sintaxa reprezintă, în esență, o conspirație autoritaristă care anulează individualitatea printr-un artificiu universal acceptat și „real”. Așadar, limbajul e o sumă de ficțiuni debilitante…  Mai mult decât atât, în 2004, când Efriede Jelinek primea Nobelul pentru literatură, s-a vorbit despre faptul că Handke l-ar fi meritat cu prisosință. Literatura lui Handke. Însă el era implicat de mai bine de un deceniu în confruntările ideologice ale Balcanilor, unde vedea prăbușirea unei utopii într-un „război civil”, dezlănțuit sau, cel puțin, alimentat de Uniunea Europeană și de Statele Unite, în numele bancherilor și al industriașilor… De cealaltă parte a baricadei, presa vedea în Milošević un criminal de talia lui Hitler. O limită a limbajului? O mistificare și o manipulare? Crearea unei ficțiuni? Propagandă musulmană, așa cum spunea Milošević – că doar și el, și sârbii nu erau decât victime ale mașinăriei mediatice? „Porție zilnică de minciuni”, cum o numea Charles Simic? La sfârșitul verii lui 1998, intervențiile violente ale sârbilor conduc la cea mai importantă criză a refugiaților albanezi din Kosovo. Mai mult de 300.000 de indivizi sunt scoși din propriile case. Handke se înfurie, însă nu pe Milošević, ci pe forțele NATO. În 1999, NATO rezolvă conflictul bombardând Kosovo și lăsând în urmă 850.000 de refugiați/victime ale epurării etnice. Și de data asta, Handke denunță legitimitatea atât a represiunii NATO, cât și a detenției, la Haga, a lui Milošević.

Și nu pot să nu-mi pun întrebarea – cam la fel cum a fost cazul celor care s-au întrebat candidații la bacul „umaniștilor” – care este, până la urmă, rolul scriitorilor în lumea contemporană. Ce mecanisme se bruiază în intelectul (și sensibilitatea) unui scriitor – fără îndoială, dăruit – care (și dacă) ajunge să sprijine mișcări extremiste și să aduleze dictatori și criminali de război? În astfel de condiții, îți revine desigur în memorie că Handke a fost mereu un adorator al avanscenei; în 1966, de pildă, invitat la cenaclul „Grupului 47” (din care au făcut parte, de-a lungul timpului, Ingeborg Bachmann, Heirich Böll, Paul Celan, Hans Magnus Enzensberger sau Günter Grass) care se întrunise la Universitatea Princeton, critică la una din întâlniri tot ce se citise în zilele anterioare; atrage, firește, imediat, presa – acolo unde converg virulența, carisma și, poate, inteligența, presa își așază de îndată steagul. Aceeași atitudine furioasă, reactivă și revendicativă o manifestă și anul următor, când, în Berlinul de vest, i se înmânează Premiul Gerhart Hauptmann: cuvântul de mulțumire se transformă într-un dur pamflet la adresa societății contemporane. Neîndoielnic, e portretul unui narcisist și al unui egocentrat, nu fără geniu, nu fără șarm, dar cu poziții politice și ideologice surprinzătoare. E un pattern ușor de detectat – și delectabil până la un punct: a fi anti, a fi în răspăr. Nimic de mirare, de altfel. Grass a fost – ca să dăm cel mai la îndemână exemplu – luptător, la 17 ani, în trupele de elită ale SS-ului și nici noi, românii, nu avem ograda mai goală, așa că putem să ne contemplăm la nesfârșit propriii noștri coloși cu picioare de lut. Stăruie întrebarea: cât de adâncă e falia dintre scriitor și om? Și poate că n-ar trebui să ne bântuie asta, de vreme ce nimeni nu meditează la ipoteza că ceramistul care a făcut castronul din care mâncăm ciorbă își putea bate crunt nevasta… Pentru cine mai avea îndoieli legate de abisul om-intelectual-idei-conjuncturi politici, cu căldură, un Paul Johnson, Intelectualii

Și dacă, totuși, Handke are dreptate?

P.S.: Dacă numele lui Handke vă sună cunoscut, dar nu din literatură  și nici din cauza pozițiilor politice, se poate să fi băgat de seamă numele lui când ați văzut filmul City of Angels (cu Nicolas Cage și Meg Ryan)

Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *