„Amintirea cea mai importantă, de pe meleaguri botoşănene, este priveliştea ce mi s-a deschis în faţa ochilor, atunci când dintr-un autobuz, de pe vârful unui deal înalt, am văzut orăşelul Săveni ghemuit în vale şi, paradoxal, pentru că nu-l iubesc pe Gorki, mi-am adus aminte de un sat situat precum o cicatrice în podul unei palme prea crăpate, în clipa acea mi-am dat seama că din Săveni se iese foarte greu iarna. Apoi am priceput că se iese foarte greu în orice anotimp. De fapt, abia acum mi-am dat seama, ieşirea nici nu era necesară. Important este omul şi nu locul. Dacă aş fi rămas al Săveni, probabil aş fi scris şi tradus aceleaşi cărţi. Poate că le-aş fi publicat mai greu…”

Fragmentul de mai sus este preluat din revista „Hyperion” (2 /2004) dintr-un dialog între scriitorii Liviu Apetroaie şi Emil Iordache. Lui Emil Iordache îi aparţin amintirile şi tot el afirma: „Vine potopul. Dacă nu cumva a şi venit. Unii ştiu să înoate.” Înotul nu l-ar fi ajutat cu nimic pe Emil Iordache pentru că pe 13 octombrie 2005 sufletul său urca în luntrea lui Charon; nu avea împliniţi 51 de ani. Viaţa şi-a dedicat-o scrisului (eseuri, critică şi istorie literară) şi traducerii din literatura slavă. Săveniul este amintit ca un orăşel din care nu se mai poate ieşi, dar nu un oraş fantomă, cu toate că aici timpul pare a se fi oprit (lăsând deoparte noile tehnici şi tehnologii prezente la tot pasul). Oraşul trăieşte (încă) în anonimat, iar vechime urbei (care a fost declarată oraş în anul 1968) este dată de gol de un obicei ce s-a păstrat de la locuitorii din satele învecinate aduşi după anii ’60 pentru a lucra în industria (pe atunci în dezvoltare) ce se dezvolta pe lângă mai multe secţii ale cooperaţiei meşteşugăreşti, o fabrică de caşcaval, autobaza de transport etc. Oraşul e mic, locuitorii se cunosc între ei şi veştile circulă repede. Zvonistica este ocupaţia de bază a multor cetăţeni, bârfele locale de tot felul se propagă cu o viteză mai mare decât celebrele „ştiri ProTv de la ora 5 ”.

Un timp, la Săveni apărut un săptămânal, „Gazeta de Săveni” care încerca să ofere locuitorilor porţii de informaţie şi cultură. Apariţia „Gazetei…” a fost de bun augur: unii tineri găseau alternative monotoniei şi plictisului cotidian scriind câte ceva pentru ziar, fie că era vorba despre poezie, proză, eseu sau exerciţii gazetăreşti. Dar dacă răsfoim acum câteva numere din anul 2000 (când a fost înfiinţat ziarul) descoperim ştiri încă actuale: „Apa rămâne încă o problemă nerezolvată” (7 octombrie), „Atenţie, muşcă şi-s mulţi!” (21-28 octombrie) – despre numărul crescut al câinilor vagabonzi sau „Cale ferată fără tren”: „La intrarea în Vlăsineşti, calea ferată ce leagă Dângenii de Săveni a fost pur şi simplu smulsă din terasament din pricina alunecării de teren. Deşi a trecut ceva vreme, CFR-ul nici nu se gândeşte să o repare. Probabil că investiţia nu merită. Să aşteptăm să se surpe şi Gara?”. Pe 5 iulie 1991 se inaugura linia CF Dângeni – Săveni şi gara din Săveni (cea mai modernă din judeţ la acel moment…). După 17 ani, cunoaştem cu toţii situaţia căii ferate şi a gării: încă aşteptăm să se surpe gara pentru că de calea ferată s-au ocupat câţiva locanici: traversele de beton sunt numai bune pentru a face o alee – dacă stai la casă, iar şinele, dacă tot le-ai tăiat ca să iei traversele le poţi duce la fier-vechi să le vinzi. O altă ştire care astăzi strârneşte hazul localnicilor este următoarea: „Vom avea căldură la preţ de tranziţie interminabilă”; pe atunci încă funcţionau cele două centrale termice din oraş ce asigurau căldura pe timpul iernii celor peste o mie de apartamente.

Un ultim titlu la care vom face referire din „Gazeta de Săveni” este: „Cultură…nu glumă” (30 octombrie- 4 noiembrie 2000), unde se spune: „Săvinenii au două case de cultură. Una care se prăbuşeşte din cauza vechimii, cealaltă din cauza reformei”. Situaţia a rămas aceeaşi şi în anul 2008: o casa de cultură ce serveşte ansamblului folcloric „Floarea-soarelui” ca loc de repetiţie (ansamblu care a obţinut numeroase premii regionale şi naţionale la concursurile de profil), iar din a doua nu vedem decât fundaţia, mediul propice dezvoltării culturilor de bacterii şi spaţiu de odihnă pentru maidanezi.

Paradoxal, Săveniul mai reuşeşte să respire tocmai prin cultură. În afară de câteva scandaluri politice şi prezentări în mass-media despre „Patria tizicului” sau „Gara prin care nu trece trenul”, despre orăşel se răspândesc informaţii cu privire la rezultatele elevilor la concursuri şcolare şi extraşcolare, despre lansări de carte ale autorilor locali sau expoziţii găzduite de Muzeul de Arheologie.

De pe băncile liceului din oraş (care anul acesta serbează semicentenarul) au debutat editorial elevii Bogdan Romaniuc (cu placheta de proză scurtă, „Clopotul mut”, 2001) şi Cătălina Buhaciuc (cu volumul de poezie „Peştera ascunsă”, 2007. Alţii s-au remarcat la concursuri literare judeţene şi naţionale (trofeul concursului de poezie „Aripi deschise” a ajuns în doi ani consecutivi, 2006 şi 2007 la elevii Liceului din Săveni).

Lipsa alternativelor pentru tinerii din Săveni şi atitudinea miserupistă a părinţilor indiferenţi faţă de actul cultural mă duce cu gândul la afirmaţiile poetului (de origine botoşăneană) Dan Sociu: „Cunosc zeci de adolescenţi botoşăneni care scriu poezie dar se tem să o mărturisească. Pentru că trăiesc într-un târg cu mentalitate de curvă, un târg unde indivizii care câştigă peste 1000 de euro pe lună nu au nicio carte în casă. Să spun şi eu, ca Lucian Pintilie, lasă-i, mă, să moară proşti? Dar copiii lor ce vină au?”. Apoi mă gândesc că afirmaţia e valabilă nu doar pentru Botoşani sau Săveni ci pentru fiecare oraş din România, în epoca globalizării şi promovării inculturii.

Într-un un târg provincial evenimentele cultural – artistice sunt rar întâlnite, dar la Săveni, cel puţin o dată la doi ani se ţin „Şezătorile iernii” cu scriitori şi artişti botoşăneni, dar şi tinere talente locale şi Festivalul „Miahil Sorbu”. Evenimente se pot considera şi lansările de cărţi ale unor autori locali (Traian Calancea, Boris Ioachim, Lucian Alecsa),expoziţiile de grafică şi pictură semnate de Emil Karannica, spectacolele oferite de ansamblul „Floarea-soarelui”, şedinţele de cenaclu sporadice ale liceenilor sau dezbaterile moderate de Bogdan Romaniuc, apariţiile revistelor „Jurnal Şcolar” (revista elevilor de la Şcoala Genreală Nr. 1 coordonaţi de profesoarele Florica Nechifor şi Elena), „Geopolis” (revistă cu profil geografic coordonată de profesorul Dumitru Pancu apărută ca urmare a cercetărilor şi observaţiilor membrilor Cercului de geografie Geopolis ) , „La Petite Gazette” (revistă de franceză apărută sub îndrumarea profesoarei Alina Ilie).

Săveniul nu ştie să îşi păstreze memoria (lipseşte o culegere din folcorul local despre care se fac referinţe în Monografia Comunei Vlăsineşti scrisă de profesorul Gheorghe Burac), iar clădirile ce ar trebui să amintească de câteva personalităţi locale nu o fac. În acest sens, pe localul Grădiniţei „Pinochio” nu se găseşte o placă comemorativă să specifice că in acea casă s-au născut fraţii Alexandru şi Mihai Ciucă; casa în care s-a născut scriitorul Valeriu Emil Galan este astăzi un bar care nu aminteşte cu nimic de autorul romanului „Bărăgan”, iar liceul din oraş poartă numele „Grupul Şcolar Dr. Mihai Ciucă” deşi ar fi fost cuvenit să poarte numele „Fraţii Ciucă”, ambii având o importanţă deosebită în medicină (veterinară şi umană), cum e cazul Colegiului Naţional „Fraţii Buzescu” din Craiova . Rareori când se vrobeşte despre oraşul Săveni se face referire la personalităţi contemporane născute aici (traducătorul Emanoil Marcu şi eseistul Cristian Bâdiliţă).

Se mai întâmplă vara ca oraşul să fie „asaltat” de turişti, botezaţi de localnici „moştenitori”, evrei care au părăsit localitatea după anul 1948. Din parfumul târgului evreiesc de la începutul secolului al XX-lea, când populaţi evreiască depăşea ca număr romanii, nu au rămas decat case specifice (pe străzile Tudor Vladimirescu şi 1 Decembrie), cimtirul evreiesc, sinagoga şi câteva beciuri mari săpate sub stradă, beciuri care au dat naştere unor legende locale; localnicilor le place să creadă că oraşul este traversat de tuneluri ce leagă diferite obiective importante (Biserica Sf. Gheorghe, Biserica Sf. Neculai şi Muzeul de Arheologie, un ratoş vechi a cărui vechime s-a pierdut odată cu trecerea anilor), când de fapt este vorba doar despre câteva beciuri.

Oraşul intră în categoria „oraşelor de cinci minute”: în cinci minute poţi traversa Săveniul dintr-un capăt în altul. Dar chiar şi aşa, observi, la finalul plimbării că pe pantofi s-a aşternut un strat gros de praf. De fapt, nu pantofii sunt de vină, ci oraşul: peste Săveni s-a aşternut praful, iar oraşul abia mai aruncă, din când, în când, câte un semn de viaţă.


Un oraş, noaptea…

Bogdan Romaniuc

Noaptea, pe o stradă plină de gropi care crează imaginea unui şantier pustiu, miros de gunoaie în putrefacţie şi figuri grăbite de câini vagabonzi, cupluri gălăgioase ce se mişcă ca într-un furnicar gata să erupă de îmbâcseală, chipuri şterse de fum de ţigară şi băutură, plete lungi ce ascund crotale aurite – semnul distinctiv al sclavilor;
… noaptea, în oraşul meu murdar şi… „trist”.
Baruri şi discoteci pline de fum şi miros greu de transpiraţie murdară, beţivi ce-şi poartă cu greu carcasele putrezite de alcool, scene de mahala şi închisoare.
…noaptea, într-un oraş murdar şi…trist.
E foarte târziu, liniştea coboară încet şi zgomotele se pierd ademenite de întuneric. Paşi grăbiţi se mai aud pe stradă, … doar câţiva paşi, … atât, … noaptea…
În zori va răsări soarele, în oraş şi poate … în sufletul meu…

(din „Clopotul mut”)

Despre autor

Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

Comentarii

Leave a Reply