Sedentarismul e problema copiilor care nu au fost lăsați să se joace afară

Când mă gândesc la copilăria mea nu pot decât să zâmbesc. Am copilărit într-un orășel din județul Botoșani, iar vacanțele de vară le petreceam în satul bunicilor, aflat la zece kilometri distanță. Copil fiind, am bătut la pas toate dealurile din împrejurimi, m-am scădat în pâraiele nu tocmai cristaline, am mers la cules plante medicinale (dar și la cules de bureți de rouă, corcodușe sau nuci), i-am ajutat pe bătrânii mei la muncile câmpului (deși sapa nici acum nu știu să o țin prea bine). Am jucat fotbal ore întregi zilnic pe imașul de la bunici, am ajutat la cules via și la făcutul strugurilor. Ieșeam iarna la bulgărit și săniuș, ba chiar și la făcut igloo-uri pe stadionul din oraș când zăpada era din belșug. Mi-am rupt haine cățărându-mă prin copaci sau căzând la diferite jocuri.Am jucat sticluța cu otravă, hoții și vardiștii între blocuri. Și sunt multe amintiri încă vii. De aceea și zâmbesc când mă gândesc la copilăria mea. Pentru că nu toți au avut o astfel de copilărie. Soția mea, de exemplu, a suferit din cauza tratamentului hiperprotectiv al părinților: nu s-a jucat în zăpadă ca să nu răcească, nu s-a jucat în fața blocului cu copiii pentru că „copiii sunt răi și au microbi”, nu a mâncat fructe direct din copacii de pe dealuri pentru că erau murdare. Așa că ea îmi admiră copilăria.

Așa că am început un fel de retrăire a copilăriei. Am început să călătorim mult, să ieșim pe munte, să bem apă de izvor, să mâncăm fragi de la marginea drumului și fructe din copaci. Mai mult decât atât, acum își dorește să învețe să meargă pe bicicletă și m-a făcut să promit la început de an că imediat ce vine căldura cumpărăm două biciclete, una pentru mine, cealaltă pentru ea și că o învăț să meargă pe bicicletă, astfel încât excursiile în localitățile din imediata apropiere să nu le mai facem cu mașina, ci pe biciclete. Ea mai are și alte motive pentru care își dorește bicicletă. Amândoi mergem pe jos la serviciu și, în afara ieșirilor pe munte, sunt singurele activități fizice pe care le facem. Bicicletele ne-ar motiva să facem mai multă mișcare, ceea ce duce la noi activități de petrecere a timpului liber, dar și la menținerea unui stil de viață sănătos.

Dacă vom avea un copil (sau mai mulți) știm că nu trebuie să fim acei părinți foarte protectivi, care nu-l lasă să iasă din casă, ci să adoptăm modelul pe care l-au avut părinții mei cu mine: să-l lăsăm să se joace în aer liber cât mai mult timp, să-l facem să aprecieze activitățile fizice. Cumva comportamentul părinților care întind tableta copilului ca acesta să aibă ocupație, combinat cu „lasă-l să mănânce de la Mac, îi e poftă” sunt exact motivele pentru care peste ani ne vom plânge că rata obezității în România e la cote alarmante.

Obișnuit de mic cu mișcarea și plimbările, chiar dacă nu am cel mai sănătos regim alimentar, de la 18 ani nu am avut sub 70 de kilograme și nici peste 80. Ceea ce la înălțimea mea, de 1.82 metri, consider că  e mai mult decât bine.

Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *