Serghei Esenin, Moscova cârciumărească, în traducerea lui G. Lesnea

Astăzi am răsfoit Serghei Esenin. Omul și Poetul (Ed. Junimea, 1998) de Emil Iordache și am găsit bine pitită în paginile cărții transcrierea poemului Moscova Cârciumărească în traducerea lui G. Lesenea, o traducere care ne am găsit-o pe net (cea pe care am consultat-o este din Opera poetică, vol. I-II, Editura Cartier, Chișinău. Pentru că este unul dintre poemele mele preferate și pentru că nu este atât de accesibil, îl scriu și aici.

Moscova cârciumărească

Da, acum am hotărât! pentru veșnicie
Mi-am părăsit natala câmpie
Plopii cu frunzișul înaripat, plopii de pe ea.
Căsuța scundă fără mine s-o gârbovi și mai mult,
Câinele meu bătrân a murit demult.
Pe întortocheatele uliți moscovite, rătăcitor,
Desigur, Dumnezeu m-a osândit să mor.
Iubesc totuși acest oraș de platani privegheat,
Oricât ar fi el de hodorogit și dărăpănat,
Pe cupolele mari, sub cerescul coclaur,
Moțăiește Asia de aur.
Iar când luna luminează nopțile de fum,
Cu capu-n jos, pe hudița tăcută,
Pășesc spre cârciuma știută.
E larmă, hărmălaie în vizuina joasă,
Dar eu toată noaptea stau până-n zori la masă,
Citesc versuri prostituatelor cu iz de mirt
Și cu bandiții beau spirt.
Inima-mi bate tot mai pripit, mai pripit,
Și iată, încep să vorbesc încâlcit:
Sânt și eu un om sărman și pierdut ca și voi,
Nu pot să mă-ntorc înapoi.
Căsuța scundă fără mine s-o gârbovi și mai mult,
Câinele meu bătrân a murit demult.
Pe întortocheatele uliți moscovite, rătăcitor,
Știu că Dumnezeu m-o osândit să mor.
Din nou se bea aici, se-ncaieră, plâng,
Sub galbena tristețe-a harmonicii se frâng,
Își blestemă viața zdrobită și pustie,
Își amintesc de moscovita Rusie.
Și numai eu, cu capul aplecat, suspin,
Îmi încețoșez ochii cu vin,
Să nu mai zăresc chipul ursitei, să nu mă ridic,
Să nu mai pot gândi la nimic.
Ah! Azi e așa de cheflie a rușilor târlă!
Basamacul curge gârlă.
Harmonistul, cu nasul mâncat, se frământă,
Despre Volga și despre Ceka le cântă.
E ceva crâncen în privirile lor nebune,
Ceva nespus în cuvintele pornite să tune.
Le pare rău că asprul Octombrie, tehui,
I-a înșelat cu viforul lui.
Le pare rău că tinerii ce din înflăcărare
Și-au pierdut viața-n vâltoare.
Și-acum se ascute din nou, sub zâmbetul strâmb,
Cuțitul zdravăn ascuns în carâmb.
Unde sânteți voi … voi ce plecați departe?
Razele noastre vă luminează destul întru moarte?
Harmonistul își lecuiește cu spirtul din cești
Sifilisul căpătat în stepele chinezești
Nu, pe unii ca aceștia să-i strivești și să-i spulberi nu poți!
Putregaiul le-a dat dârzenie la toți
Tu, Rusia mea … Rusie … săl … ba … tică …
Țară asiatică …

Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *