Toamna și oamenii care ies tiptil din viața ta

Dacă după o scurtă perioadă de ploi săptămâna trecută a venit cu o surpriză: coduri galbene de ploi și de caniculă pentru mai toată țara (am înțeles că nu a mai fost un 1 septembrie așa de călduros de vreo 45 de ani), la cum se încheie săptămâna aceasta (temperaturi scăzute, vreme instabilă), toamna se pare că își intră în drepturi. Cred că după o vară lungă și agitată (cel puțin în cazul meu) era nevoie și de venirea toamnei. Ce poate fi o surpriză mai mare decât să ieși duminică dimineață din casă și să simți în piept aerul rece și cu miros specific de început de an școlar? Zeci de amintiri au dat năvala în acel moment, simultan, ca în opusul unui atac de panică.

15 septembrie 1996, eram mic și bondoc, în uniformă neagră, cămașă albă și guler apretat, duceam în spate un ghiozdan care mă depășea. În mâini țineam strâns un buchet de flori și mă îndreptam spre terenul de sport al școlii, în locul unde avea să fie festivitatea de deschidere a anului școlar. Nu îmi vine să cred că anul viitor se vor face 20 de ani de la acest moment. Mi-amintesc de panica pe care am avut-o când cei care am fost la aceeași grădiniță nu am avut voie să ne așezăm în același rând. Era prima despărțire: cea de vechii colegi. Și atunci, în urmă cu 19 ani, a început loteria oamenilor pe care îi incluzi în viața ta ca apoi să își vadă fiecare de ale lui.

Îmi amintesc de acel teren de sport modern (dar neacoperit, abia la liceu aveam să experimentez handbalul într-un teren de sport realizat grație pariului cunoscut dintre Adrian Năstase și Ilie Țiriac) și de zâmbetul celei care a venit în jurul nostru și s-a prezentat ca fiind „doamna noastră învățătoare”. Dar spuneam că acela era începutul unui lung șir de despărțiri: doamna noastră învățătoare ne-a părăsit după numai doi ani. În clasa a treia am avut o altă învățătoare, și ea pentru doar un an. O a treia învățătoare am avut în clasa a IV-a. La fel cum în clasa a II-a, într-o zi de marți, un domn înalt și carismatic s-a prezentat ca fiind notre professeur de francais și a început să ne deschidă ochi către limba iubirii, cu un accent impecabil și un r pronunțat moale, dar după două săptămâni conducerea școlii a realizat că era o greșeală de orar și că noi trebuia să facem limba engleză. Nici măcar tânăra profesoară de engleză nu a reușit să ne ducă până la finalul clasei a IV-a. Și uite așa au trecut ani și oamenii s-au perindat prin viața noastră. Povestea s-a repetat și în casele V-VIII, cum s-a repetat și în liceu, dar și la facultate. Cum reușești să te apropii de un om și să-l consideri apropiat, cum se întâmplă ceva și intervine despărțirea. Nu intră cu bocancii în viața ta, dar reușesc să iasă tiptil, de parcă nici nu ar fi fost vreodată.

Pe mulți îi uitasem, mi i-am amintit acum, pornind de la mirosul rece de 15 septembrie și un teren de sport pe care dârdâiam de emoții. Probabil dau publicare acestei postări și oamenii aceia intră înapoi de unde au ieșit: undeva în străfundurile amintirii.

Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *