Duminică, 15 aprilie, a fost una dintre zilele în care am avut emoții pe care cu greu le-am stăpânit. De fapt, un cocktail de substanțe chimice mă făcea să trec de la nerăbdare la fericire, la spaimă și extaz, uneori la sentimente contradictorii concomitent.

O plimbare rapidă prin centrul Rășinariului, apoi privirile admirative pentru ceilalți pariticpanți. Ateleți și discuții tehnice pe care nu le pricepeam. Înainte de start aflu că nu mai e cros și semimaraton, ci cursa scurtă și cursa lungă, pentru că traseul de cros s-a transformat în cursa de 13 kilometri.

Endorfinele jubilează, un puști din Rășinari dă startul pocnind din bici, lumea se pune în mișcare.

Nu mă simt comod la start cu asfaltul sub picioare. După vreo 2 km intrăm pe drumul forestier. Prind curaj, încep să depășesc oameni. După încă vreo 3 km încep să regret că nu mi-am luat bețele de trekking („ce-mi trebuie bețele pe delușoarele din jurul Rășinariului”, îmi spuneam în zilele dinaintea competiției). Traseul devine tot mai tehnic, mă uit tot mai des pe elevația traseului desenată pe numărul de concurs și mă încurajez că nu mai este mult – mă apropiam de jumătatea distanței.

(luptându-mă cu vântul și urcușul)

Mă uit după câțiva cunoscuți, nu-i mai văd nici măcar în spate; doar concurenți pe care-i salut când mă / îi depășesc. Începe coborârea, am trecut de jumătatea distanței. Urmează punctul de alimentare la cabana lui „Nea Ion”, prind energie și străbat acel kilometru în 5’50”. „Nea Ion” foarte primitor, dar și supărat că nimeni nu zăbovește prea mult la cabana lui cu mesele pline de bunătăți, toți sunt pe fugă. Beau rapid un pahar de suc, iau o pătrățică de ciocolată de casă, mulțumesc gazdelor și continui traseul. Mă uit pe elevație: încă un urcuș mic, în rest doar coborâre. Alerg împreună cu diferite persoane, schimbăm vorbe, ne încurajăm.

Peisajul continuă să fie uimitor. Ultimii trei km îi alerg împreună cu Șerbănel, un tip foarte fain, din Rășinari. Vorbim despre munte și Moldova mea natală. În jos se vede satul, îl întreb dacă trecem linia de finish împreună, se scuză și îmi repetă că nu-i plac coborârile. Ajung pe străduțele Rășinariului, localnicii ne încurajează din fața porții, copiii de la marginea străzii spun „hai că poți”. Mi se pune un nod în gât. M-am înscris la „Urme pe play” încercând să ies din zona de confort și să-mi depășesc unele limite. Mi-am propus să termin cursa (eventual în mai puțin de două ore).

Trec linia de finish, mă opresc la Rita și o iau în brațe, din spate mă bate o domnișoară pe umăr să-mi pună medalia de participant. Eram atât de fericit încât nu-mi găseam cuvintele. Aflu că am fost al 31-lea, 16 la categoria mea de vârstă – a fost o surpriză plăcută (după ce am văzut la start cadeți de la Academia Militară și studenți Erasmus – atleți greci) având în vedere concurența. Pe seară am intrat pe site să văd timpii: 1:48:40, viteza medie de 7.18 km/h și am rămas surprins, mai ales că pe urcare, la un moment dat, aplicația de pe telefon îmi spunea că înaintez cu viteza uluitoare de 2.1 km/h.

După cursă ne-a așteptat un brunch cum doar în Mărginime se poate organiza.

Cum au văzut cei de la ProTv competiția:

 

 

 

Înainte de cursă
un selfie nu strică

 

lăsăm asfaltul în urmă

hhhh…urcuș

Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

One thought on “Urme pe play – primul meu concurs de alergare (montană)”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *