În preajma Revelionului, când se fac bilanțurile și urările, de fiecare dată îmi doresc ca noul an să fie măcar la fel ca precedentul. Nici de această dată nu situația nu s-a schimbat. Asta deși am rămas cu multe restanțe, atât din 2018, cât și din anii precedenți. Dar și „restanțele” sunt folositoare: se cuibăresc în minte și din când în când țipă să nu uit de ele.
Așadar: 2018
Ianuarie
După ce la începutul lunii decembrie 2017 am învățat să gletuiesc pereții, i-am amorsat și apoi văruit, spre finalul lunii (29 decembrie), să știu că am început o treabă, am pus primele plăci de parchet în apartament. În primele zile din ianuarie am terminat operațiunea „Parchetul”, cu tot cu plinte și profiluri de trecere.
[envira-gallery id=”10948″]
Februarie
Luna februarie stă sub semnul Marocului, o țară de care ne-am îndrăgostit și, dintre țările vizitate, singura în care ne-am muta. Am experimentat gastronomia locală, am dat peste oamenii care prin ospitalitatea lor chiar știu să facă turism, am urcat pe cămile (dromaderi!), am mers pe urmele lui Daenerys Targaryen din Game of Thrones, am văzut Oceanul, am văzut locul de deasupra apelor unde are tronul Allah, ne-am speriat de spectacolul oferit de piața Djema el-Fnaa din Marrakech, la fel cum am rătăcit de bunăvoie prin medinele orașelor. Experiența marocană ar merita o postare separată pe blog.
[envira-gallery id=”10954″]
Martie
În martie s-au întâmplat două lucruri importante: ne-am mutat în casa noastră.
M-am apucat de alergat. Despre primele mele ture de parc am scris aici: A ieșit ursul din hibernare
Aprilie
Am luat microbul! Am participat la prima competiție de alergare (montană): Urme pe play
Mai
Luna a început cu experiența unui nou oraș: Istanbul. La fel ca în cazul Marocului, experiența ar merita o postare separată. Până atunci, las un colaj de imagini.
[envira-gallery id=”10978″]
Tot în această luna mi-am lăsat în continuare microbii să-și facă de cap și am participat la primul meu semimaraton, Maratonul Internațional de la Sibiu.
Am început și sezonul de plimbat pe munte, cu o ieșire pe Măgura Cisnădiei. Episodul a însemnat o nouă întâlnire cu locatarii naturii: un mistreț misterios care a băgat spaima în noi, dar care s-a ascuns la timp (spatele mistrețului era la fel de mare ca vierul care m-a fascinat la Muzeul „Grigore Antipa”) .
Iunie
Am revăzut, după 4 ani, Roșia Montană. Am participat la un crosul din cadrul Roșia Montană Marathon.
Tot acum am făcut o plimbare pe la poalele Coziei. Experiența a devenit interesantă după ce am încurcat traseele, dar aveam să ne revedem cu Cozia la începutul lui iulie.
Iulie
Două noi competiții:
Cozia Mountain Run (29.3 kilometri, o experiență nouă și revelatoare), dar și Cindrel în Alergare, cursa de la care aveam așteptări mari, dar la care am trecut prin câteva chinuri. În seara dinaintea alergării a fost eclipsa de lună, motiv pentru care somnul a venit ceva mai târziu (nu puteam rata eclipsa). Crampele m-au prins destul de repede (cred că de pe la kilometrul 11) și nu m-au lăsat până la final. Cred că e singura cursă la care am ajuns la finish cu rictus în loc de zâmbet.
Înainte de Cozia Mountain Run a fost experiența eșuată de la Buila-Vânturărița. Dacă în cazul Coziei mi-am luat „revanșa”, Buila a rămas „de făcut”.
August
O lună faină. În primele zile am reușit să ajungem pe Negoiu, la fix un an după o încercare eșuată. Pe Negoiu l-am abordat într-un traseu de două zile: Sibiu-Porumbacu-Cabana Negoiu, Cabana Negoiu-Vf. Negoiu-Cabana Negoiu-Porumbacu-Sibiu. Ne-am îndrăgostit de Negoiu iremediabil, chiar dacă vremea nu a ținut cu noi și ceața nu ne-a lăsat să vedem Făgărașii în toată splendoarea lor. Partea bună e că pe traseu am tot văzut capre negre (și după un an chiar ni se făcuse un dor nebun de ele). Despre prima oară pe Negoi – aici
La o săptămână după Negoiu am făcut o tură scurtă: Lacul Bâlea – Lacul Capra – Fereastra Zmeilor – La Trei Pași de Moarte. Pe cât de scurtă a fost tura, pe atât de intensă. Nu doar pentru că a fost presărată de capre negre și marmote, dar și pentru senzațiile noi trăite în zona lanțurilor de la Trei Pași de Moarte. Tura a rămas de neuitat datorită unei întâlniri pe care ne-o doream, dar nu am fi dorit să se întâmple (ca în cazul pisicii lui Schrödinger). Urcând din zona Fundu Caprei, tocmai după ce fotografiasem niște capre negre, cu ceața urcând, sub potecă, la vreo 20 de metri sub noi, îl văd: își ciulește urechile, dă din cap și scoate un sunet ca un respirat greu (să nu-i zic oftat) și dispare în ceață. Prima noastră întâlnire cu ursul a fost scurtă, dar intensă. Până am ajuns la mașina parcată la Bâlea am tot trăit cu senzația că poate să vină din spatele nostru.
[envira-gallery id=”11001″]
La o săptămână după experiența „ursul”, am încercat să ne luăm revanșa pentru o tură de acum 3 ani. Dacă în 2015, din varii motive, nu am reușit să ajungem la Lacul Avrig într-o tură de o zi și jumătate, iată că de data asta am reușit să facem tura într-o singură zi. Nu au lipsit popasul de la Cabana Bărcaciu, întâlnirea cu caprele negre (de data asta am văzut cum hătuiesc câinii de la stână caprele negre și nu-i deloc plăcut), dar și altă întâlnire rară: gănuișa de munte. Plimbarea s-a terminat cu bine, chiar dacă ne-a prins o ploaie rece imediat ce ne întoarceam de pe Gârbova și a durat ceva timp până când ne-am uscat.
[envira-gallery id=”11008″]
Luna august a însemnat și Night Cross Challenge, 9 kilometri prin Muzeul ASTRA și Zoo, o cursă la care am cunoscut noi oameni, dar și diferența între concursurile de trail running și cele de asfalt: am văzut o persoană accidentată în fața mea și mulți alergători care au trecut pe lângă fără să oprească să întrebe / dea o mână de ajutor. Pe munte nu s-ar fi întâmplat așa ceva.
Septembrie
Pentru că ne-am îndrăgostit de Negoiu, în primele zile ale lunii septembrie ne-am gândit să-l revizităm, dar de data asta pe alt traseu, de o zi: Bâlea-Lăițel-Călțun-Negoiu și retur. Traseul e superb, dar de fiecare dată când ajungem pe acolo ne întrebăm de ce trebuie să existe Vf. Lăițel înainte de Negoiu?! Apropos de Lăițel, un episod amuzat la coborâre, înspre Lacul Călțun: în fața noastră era un grup format din două cupluri. Eu aveam pe mine tricoul de la Cindrel în Alergare, Rita pe cel de la Roșia Montană Marathon. La un moment dat se aude: „Dați-vă la o parte, ăștia-s din ăia care aleargă la maratoane”; noi am zâmbit, am spus că nu ne grăbim, dar ei au insistat. Pe Negoiu a fost un alt episod interesant: înainte să ne pregătim de coborâre vedem doi tipi care urcau. Ajunge primul dintre ei, îți lasă rucsacul jos, se uită la borna pe care scrie altitudinea și pate cu palma ca și cum ar bate pe umăr un vechi prieten cu care nu s-a văzut de mult. Bineînțeles că ne-am întâlnit cu caprele negre și de această dată și ne-a prins și noaptea pe traseu.
[envira-gallery id=”11018″]
La câteva zile după Negoiu am mers în Cheia (Prahova) pentru Ciucaș X3. Ciucaș X3 e cel mai mare concurs de alergare montană de la noi, la ediția din acest an luând startul peste 1800 de alergători la cele 3 probe ale concursului. În afară de faptul că am văzut tot mai multe fețe cunoscute, m-am bucurat că am reușit să-mi conving și un coleg, Cătălin, să ia startul. Și a fost bine, și se putea să fie și mai bine dacă la Cabana Ciucaș, unde era punct de alimentare, nu m-aș fi îndopat ca un purcel. Probabil că voi încerca și în acest an să ajung la Ciucaș, dar nu la semimaraton, ci la maraton. Rămâne de văzut. Să nu uit: energizantul meu de la Ciucaș a fost moment de pe la km 3-4 al cursei, când în pădure erau doi susținători: unul care fluiera și aplauda concurenții și un altul care felicita pe fiecare și dădea mâna cu toți care doreau acest lucru. Cel din urmă era Tibi Ușeriu, iar energia lui mi-a dat „boost”.
[envira-gallery id=”11032″]
Spre finalul lunii am luat startul la un concurs aflat la prima ediția: Trascău Trail Run. A fost competiția mea preferată din acest an pentru tehnicitatea unor segmente ale cursei (adică ceea ce a ținut de urcat și coborât Piatra Secuiului, urcat și coborât la cetatea Trascău și Creasta Cocoșului). Aici mi-am dat seama că de fapt alerg pe șosea pentru a fi pregătit pentru munte. Trascău a însemnat și ultima cursă din acest an. Rita a participat, eroic, la semisemimaraton.
[envira-gallery id=”11040″]
Octombrie
Frigul a început să se instaleze, vacanța de vară s-a terminat, activitatea aproape că a intrat în hibernare. Spun aproape pentru că a fost, totuși, o plimbare Bâlea-Șaua Capra-Vf. Vânătarea lui Buteanu – Fereastra Zmeilor – La Trei Pași de Moarte și retur. Deși dimineață totul era înghețat la Bâlea, cu cât urca soarele pe cer, cu atât ne-am dat seama de norocul pe care l-am avut cu vremea. Nu au lipsit caprele negre (mai grăsuțe decât ultima dată și cu blana închisă la culoare), șuieratul marmotelor (nu degeaba li se zice și șuici) și urmele lor pe zăpadă, dar și urmele de urs (doar urme, nimic mai multe, din fericire)
[envira-gallery id=”11051″]
Din octombrie am început să și „biciclesc” puțin, dar presimt că voi relua activitatea când gheața și zăpada se fac dispărute.
Noiembrie
Profitând de vremea frumoasă de la începutul lunii, am zis să încheiem cercul plimbărilor pe munte. Dacă sezonul l-am început cu Măgura Cisnădiei, sezonul l-am încheiat tot cu Măgura. Pentru 2019 ne-am propus să încercăm și câteva ieșiri de iarnă prin apropiere.
Decembrie
Dacă începutul lunii decembrie a anului 2017 ne-a prins în Praga și Viena, în 2018 ne-a prins în Cracovia. Și ne-a plăcut. Nu e vorba doar de arhitectura și istoria locului, ci și de gastronomia locală. Eu nu mănânc carne de oaie, dar anul acesta am mâncat de 3 ori; de fapt, am mâncat cu trei ocazii: în Maroc, în Turcia, dar și în Polonia. Despre experiența poloneză sper să revin cât de curând cu un articol separat, sunt prea multe de spus pentru a încăpea într-un articol de tip „retrospectivă”.
[envira-gallery id=”11067″]
Dacă a fost luna decembrie, nu puteam rata ocazia să mă îmbrac în Moș Crăciun și să alerg prin centrul Sibiului. Ceea ce s-a și întâmplat pe 13 decembrie, la Marea Moșmondeală (peste 100 de Moș Crăciuni au alergat în centrul orașului împărțind bucurie și bomboane), un eveniment caritabil aflat la prima ediție. În imagine sunt moșul cu nr. 70, iar în dreapta mea e „Moș Darius”. Pe Darius (9 ani) l-am „adoptat” înainte de jumătatea traseului și am alergat cu el până la final. Când l-am „adoptat” se vedea că e obosit, dar că nu vrea să renunțe. Îi era frică să nu rămână ultimul. Și nu a rămas.
Trăgând linia
Citisem pe blogul lui Andrei Roșu despre cum își dorea ca în anul 2018 să devină milionar (să facă 5 milioane de pași, o medie de 13.700 pași pe zi) și mi se părea o cifră de neatins. Și iată că de la finalul lunii februarie, de când îmi monitorizez pașii cu ajutorul unei aplicații, aflu că în 315 zile am făcut 3.507.760 pași (inclusiv alergările), însumând 2.890 km. Poate ar trebui să iau în calcul provocarea celor 5 milioane.
În cele 9 competiții la care am participat am alergat 154 de kilometri în 21 de ore și 44 de minute (cu 7240 metri diferență de nivel).
Plus: 3 țări de pe 3 continente.
Sper ca 2019 să fie măcar la nivelul lui 2018.
