2020 a fost un an ciudat și nu are nevoie de caracterizări, dar asta nu înseamnă că nu a fost și un an special. Prezint, mai jos, câteva dintre întâlnirile memorabile dintr-un an ce cu greu poate fi uitat.
Pisica sălbatică (Felis silvestris)
Deseori, când ești în drumeții, te simți privit, dar niciun zgomot și nicio mișcare nu trădează vreo prezență în jur. Uneori poate fi o pasăre de noapte căreia i-ai trezit curiozitatea. Alteori un mamifer care așteaptă să pleci pentru a-și vedea de ale lui. De multe ori îmi doream ca acea senzație să fie stârnită de o felină, poate de un râs sau o pisică sălbatică. De data aceasta este vorba de pisica sălbatică. Și, spre suprinderea mea, nu noi eram cei urmăriți de la distanță, ci un motan superb. Trecut de mijlocul lunii decembrie, undeva în Podișul Hârtibaciului, după o zi plină de surprize (huhurez mic, cucuvea, ghionoaie verde, scatii, vulpi), spre lăsatul întunericului am poposit la pândă. Ne așteptam să-și facă apariția câteva căprioare sau ceva mistreți. La căprioare nu am avut succes, dar un vier tot am zărit. Am prins în natură răsăritul, am prins în natură apusul. Nu credeam să se mai întâmple ceva. Dar niciodată nu știi ce-ți rezervă următoarea clipă, la fel cum nu știi cum se poate doza norocul în doar 24 de ore. „Uite încă o vulpe”, aud. Și duc aparatul la ochi, din iarbă, la lăsarea întunericului, nu se vedea decât un vârf de coadă. „Dar aceea nu e coadă de vulpe”, răspund. Mi s-a părut că bătăile inimii s-au oprit, deși, cu siguranță, au accelerat când am conștientizat că prin obiectiv zăresc o pisică sălbatică, un motan superb, cu mustăți lungi și albe, care-și căuta prada. 2-3 minute cred că a durat totul: zăritul pisicii, emoția întâlnirii cu unul dintre cele mai discrete animale de la noi, urmăritul cu atenție a comportamentului (motanul marcându-și teritoriul), pierdutul din vedere (din cauza luminii tot mai slabe și a camuflajului perfect oferit de culorile blănii), apoi dispariția completă în vegetația înaltă. 2-3 minute de fericire după care te întrebi: „sigur am văzut…?”. Și apoi te uiți în aparatul de fotografiat și vezi că pisica e acolo, în fotografii, că nu a fost o himeră.
Mistrețul (Sus scrofa)
Trecuseră mai bine de 3 ani de la ultima întâlnire de aproape cu un mistreț (povestea aici). Cumva eram mirat că, deși ne-a prins deseori întunericul pe coclauri în ultimii ani, cu mistrețul nu ne-am mai întâlnit. Dar tot 2020 a fost anul care a vrut să ni-l aducă din nou în față (sau în spate, depinde de orientare). Iar episodul l-am amintit mai sus: stăteam la pândă, înainte de apusul soarelui, în apropierea de buza unui deal împădurit. În dreapta aveam pajiștea, în stânga dealul împădurit. Privirea mi-era în direcția greșită: urmăream pajiștea, când urechile s-au ciulit la auzul unor vreascuri tronsnind. Am întors privirea spre porțiunea împădurită: vierul își croia drum, pieptiș, sprea coama dealului. La fel, plimbarea mistrețului a fost sub 3 minute, dar suficient cât să ofere o imagine de neuitat.
Ursul brun (Ursus arctos)
Pe 25 iulie, mult înainte de răsărit am pornit în căutarea ursului brun. Prognoza nu era tocmai favorabilă, fereastra de vreme bună fiind mică (la ora 9.00 erau anunțate ploi însemnate cantitativ pentru zona înaltă a Făgărașilor). Am pornit pe traseu turistic marcat, apoi am continuat pe poteci făcute de animale (în special capre negre). Dăm și de primul semn bun: fecale de urs. Mai mergem o jumătate de oră, apoi ne așezăm și scrutăm cu atenție orice posibilă mișcare. Într-una din văile sălbatice ale Făgărașilor se întrevede un punct negru interesant, iar binoclul și teleobiectivul confirmă bănuială: urs. Continuăm să mergem pe linie de nivel cât să găsim un punct mai bun de observare, dar să păstrăm și distanța de siguranță (ținând cont și de direcția vântului). Eram patru oameni: doi cu binoclul la ochi, doi cu aparatul foto. Fiecare era atent la punctul închis la culoare (cocoașa de mușchi dintre umerii ursului). Doar că intervine întrebarea: „ursul pe care îl vezi ce culoare are?”. Răspunsul meu era unul clar: „negru, de ce?”. „Al meu pare roșiatic”, răspunde Rita. Răspunsul meu rămânea la fel de clar: e negru, doar că și Rita avea dreptate: nu era un singur urs, ci doi, unul închis la culoare, unul roșiatic. Era ora 7.15 . A urmat o jumătate de oră de fotografii, privit și reflectat. Ploaia a scurtat întâlnirea, stropii erau tot mai deși și mai mari, iar ora 9.00, când vremea urma să se înrăutățească, urma să ne prindă în creastă, ceea ce nu era un scenariu tocmai îmbucurător. Le-am mulțumit, în gând, urșilor pentru apariție și spectacol și ne-am întors. Da, poate ați văzut un urs la grădina zoologică sau la marginea unui drum montan, dar sentimentul care te cuprinde în momentul în care îl vezi în mediul lui este unul de nedescris. Și tot atunci conștientizezi (chiar dacă ai mai făcut-o) micimea omului în fața muntelui, în fața naturii.
Chițcanul de munte (Sorex alpinus)
Pe 2 iulie, în cadrul unei ture clasice de Bâlea Lac (Bâlea Lac – Vf. Vânătarea lui Buteanu – Vf. Capra – Piciorul Caprei – Vf. Iezerul Caprei) am avut parte de una dintre cele mai ciudate întâlniri din an. Coborând de pe Vf. Iezerul Caprei (2417 m.alt.), cred că la nici 50 de metri de vârf, în potecă se ascunde un „șoricel mic”. Doar că nu era șoricel, ci un mic insectivor, asemănător fizic cu șoarecele, dar cu botul mult mai lung și cu coada acoperită de blană cu fire lungi. Era un chițcan. Pentru că era o zi destul de aglomerată pe munte (în urma noastră mai erau drumeți ce urmau să coboare), iar mititelul era chiar în potecă, l-am mutat într-un loc mai ferit.
Animal preponderent nocturn, chițcanul de munte nu are o speranță de viață ridicată (până la un an și patru luni), iar din cauza metabolismului nu poate rezista mai mult de 5-6 ore fără mâncare, iar într-o zi mănâncă o cantitate de mâncare (insecte, păianjeni, melci și râme) mai mare decât propria greutate (între 5.5 și 11.5 grame). Tot din cauza metabolismului rapid nu poate intra în hibernare și trebuie să fie activ și pe timp de iarnă.
Fotografii realizate cu aparatură Nikon
