Cum vara aceasta a fost mai capricioasă decât precedentele, ieșirile pe munte au fost ceva mai rare. Urma să am două zile libere, așa că am căutat cât mai multe trasee de o zi sau două zile pentru o scurtă evadare. Cu cât se apropiau cele două zile libere, verificam atent prognoza și mai renunțam la opțiuni. Miercuri, pe 18 iulie 2018, seara, înainte de a porni la drum, consider că am găsit traseul perfect pentru o zi (prognoza făcea dificilă ieșirea pe munte de două zile).

Planul era simplu: mergem cu mașină spre Băile-Olănești, ajungem la schitul Pahomie unde lăsăm mașina, continuăm pe jos până la Schitul Pătrunsa, iar de acolo urcăm spre Curmătura Builei – Vf. Buila, Șaua Ștevioara, eventual Vf. Vânturărița, apoi să coborâm la Schitul Pahomie. Citisem pe vreo două bloguri că marcajul nu este foarte clar, unii spuneau că e o formă de protecție a Parcului Național, să împiedice avalanșa de turiști.

Plecăm din Sibiu ceva mai târziu decât am programat, trecem de Băile-Olănești și peisajul începe să se deschidă. Nu după mult timp apar și primele emoții, cauzate de reparațiile ce se fac la un podeț. Din mașină situația nu părea tocmai roz („Mda, lăsăm mașina aici, mergem pe jos și vedem cât și ce putem face”). Cobor din mașină, vorbesc cu cei doi muncitori care taie un copac să facă întărituri la capetele podețului: „Se poate trece, dar dacă dă o ploaie mai serioasă, se duce de tot”. Continuăm drumul, trecem de Schitul Iezer și ajungem la Schitul Pahomie. Parcăm mașina, admirăm cascada din apropierea schitului, ne minunăm de bisericuța de sub stâncă și pornim voinicește spre Schitul Pătrunsa (cu gândul ca la un moment dat să venim și la schit).

 

 

 

 

Drumul spre Pahomie
Cascada dinainte de schit
Bisericuța schitului

Drumul e plăcut, mirosurile ne încântă, mai găsim câte un gândăcel (croitori albaștri) care ne atrage atenția, crestele golașe ale munților ne iau mințile și imediat ajungem la Pătrunsa. Printre monahi și muncitori, apar câțiva căței prietenoși. Doi dintre ei sunt mai lipicioși și ne însoțesc.

Între Pahomie și Pătrunsa

Urmăm traseul până când marcajul se pierde. Ne aflăm într-o fâneață, cu pădurea de fag care ne înconjoară din toate părțile.  Înaintăm știind (bănuind, mai degrabă) că pe muchie vom regăsi marcajul. Doar că ceva le atrage atenția câinilor care ne însoțesc. Ciulesc urechile și iau viteză spre pădurea din stânga noastră. Intră în pădure, se aude lătratul câinilor, apoi grohăit. Îmi îngheață sângele în vene, mă uit la Dani, Dani îmi confirmă că a auzit aceleași sunete. Apoi, ceva foșnete în pădurea din fața noastră. Cu toate simțurile activate, ne îndreptăm privirea spre pădure. În față, la vreo 70 de metri, își face apariția o căprioară speriată. Scrutează împrejurimile și se pierde printre copaci. Nu trece mult timp și vin în alergare și cățeii.  Rita scoate apa, fac căuș din palme să se hidrateze și salvatorii noștri teroriști. Ne continuăm drumul, regăsim marcajul nostru (cruce albastră) și mergem ceva mai liniștiți având câinii lângă noi, dar resemnați că nu vom avea parte de întâlniri mai agreabile (speram din suflet la o capră neagră).

Drumul nostru se metamorfozează din cărare, printre copaci, în găsește-ți drumul printre bolovanii de sub Vf. Țucla (la fel, dura ceva până reușeam să mai vedem următorul marcaj și cel mai derutant a fost punctul galben, alteori roșu care însoțea crucea albastră).

Ieșim (în sfârșit!) din pădure și zărim formațiuni stâncoase impresionante. Doar că pierdem marcajul. Înaintez cel puțin două sute de metri spre zona unde ar fi trebuit să fie crucea albastră – cea care să ducă spre Curmătura Builei – și nimic! Merg spre molizi, nimic! Cobor vâlceaua unde văd urme de copite și tot înainte și: voila! Dau peste punctul galben. Ok, nu e crucea albastră, dar citisem că de la Pătrunsa la Curmătura Builei se ajunge pe punctul galben. Așa că îl urmăm. Poteca urcă frumos pe sub stânci (e o brână), dar apoi se pierde pe un versant. Chiar se pierde. Nervi din nou, nu regăsim punctul galben pe stâncile de la baza solului (iarba era destul de mare), înaintăm orbește. Îmi vine și ideea genială: să urc până la crucea din lemn ce se vede pe vârful din apropiere, poate de acolo ajungem undeva, în traseul de creastă. Nu e prima dată când am astfel de idei (Vf. Slănina, Vf. Scara), doar că ajungem la cruce și, în continuare, nimic. Nici măcar nu e un vârf, ci un antevârf (al Muntelui Albu). Timpul trece în defavoarea noastră. Ajung la crucea de lemn Rita și Dani, eu nu vreau să vorbesc, considerând toată tura un eșec propriu. E ora șase și nu suntem nicăieri. Ceilalți mă încurajează că peisajul e superb, că a prins bine o plimbare. După câteva tentative eșuate de a găsi traseul, hotărâm: ne întoarcem pe unde am venit, măcar ne prinde întunericul undeva între Pătrunsa și Pahomie, nu pe munte unde nici măcar traseul nu îl vedem. Și așa facem.

Începem coborârea.

Vedere de pe antevârful Muntelui Albu
Vedere de pe antevârful Muntelui Albu

Prin iarbă dau din nou de marcajul cu punct galben – e deja prea târziu, am hotărât că ne întoarcem. Pe brână, Rita îmi atrage atenția asupra unei siluete ciudate pe masivul din față (Țucla): e o capra neagră. Îmi mai trece supărarea. Coborârea e mai ușoară, iar câinii, istoviți, continuă să fie alături de noi. Ajungem la Pătrunsa, încă e lumină, sutele de rândunici (niciunde nu am mai văzut atât de multe) încă roiesc în jurul schitului. Ne luăm rămas bun de la prietenii patrupezi, pornim frontalele și ne îndreptăm spre Pahomie. Cățeii ne ajung din urmă. Dispar din nou, ca iar să reapară. Vine și momentul în care niște ochi sclipesc în desișul de la marginea drumului. Îndreptăm luminile: sunt licurici! Luminile lor apar și-n stânga și-n dreapta, și-n față, și-n spate: e plină pădurea ochi de licurici.

Mănăstirea Pătrunsa și nenumăratele rândunici

Ajungem la mașină, de data asta chiar ne luăm rămas bun de la căței, cu gândul la o revedere. La schitul Pahomie e plin, a doua zi e hramul bisericii. Pe întuneric drumul pare mai lung, apoi e și emoția podețului afectat de ploi și viituri. Trecem și podețul, ajungem la șosea. În Sibiul ajungem după miezul nopții.

Tovarăș de drumeție
Tovarășă de drumeție

Ce zi!

Nu e prima dată când mergem pe munte, dar marcaje mai proaste nici că am văzut. De Buila-Vânturărița (ceea ce am apucat să vedem) ne-am îndrăgostit iremediabil și data viitoare când ne întoarcem vom fi mai informați și pregătiți. Dar nu pot înțelege administrația Parcului Național: dacă nu dorești turiști – blochează drumurile, găsește o chichiță legală! dar nu pune în pericol siguranța drumeților: odată ce intri pe un traseu, trebuie să și poți ieși de pe el.

Loading

Bogdan Federeac
contact@fede.ro
M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie. Acum sunt student la Ecologie și Protecția Mediului; Scriu prin reviste din 2003; Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală; În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri. În ultimii ani am început să fiu mai interesat de munți și păsări

3 comentarii la „Agonie și extaz: traseul ratat în Buila-Vânturărița

  1. Salut! sunt din Craiova, singur pe ceata densa si ploaie am facut exact acelasi ‘traseu’ ca si voi. Doar ca am avut 10 minute o ferestra.. pe cer adica.. si am vazut Refugiul.. cum de nu l ati vazut?? Morala.. nu sunteti singurii care au urcat acolo. Nici eu se pare :))) Bafta!!!

    1. Salut, Cristian! Nici nu știu dacă să mă bucur că am urmat același „traseu”, dar, după cum am promis, sper să revin, în curând, cu o relatare la cald despre a doua experiență în Buila 😉

Lasă un răspuns