Bicicleta, o poveste personală. Începuturile

Nu am fost sportiv. La fel ca toți copiii crescuți în localități mici la începutul anilor 1990, dealurile orașului mi-erau cunoscute, la fel ca cele din satul bunicilor; vacanțele de vară însemnau ore în șir petrecute împreună cu prietenii (de la prins șopârle sau fluturi, la cules de corcodușe, jucat ascunselea prin păduri, băi prin pâraiele din zonă, mers la pește, fotbal pe stadion, fotbal printre blocuri, tot felul de alte jocuri ce presupuneau multă mișcare în aer liber etc).

Bicicleta

Am avut câteva tentative să înveț să merg pe bicicletă, copil fiind. Dar eram un antitalent înnăscut. Două mici accidente (nimic grav, doar julituri și sperieturi) m-au făcut să stau deoparte de bicicletă ani buni.

Începutul

Numărul 13 mi-a fost purtător de noroc mai mereu. Așa se face că într-o zi de 13, 13 aprilie 2008, când eram cu prietenii la baschet, pe terenul de sport al liceului, într-una dintre pauze (se nimerea ca mereu să ne adunăm număr impar de prieteni, astfel că cineva trebuia să stea pe tușă, apoi, la un anumit scor, să se aleagă dintre pierzători pentru a juca cu cîștigătorii), am văzut bicicleta lui Adrian sprijinind o bancă. M-am urcat pe ea și am început să mă învârt în cerc, așa cum fac copiii cu o bicicletă cu roți ajutătoare. După câteva ture, am mărit diametrul cercului. Unul dintre băieți a simțit că e un moment istoric (toți știau de teama mea de biciclete) și mi-a făcut o poză:

Entuziasmul meu de a fi reușit să merg pe bicicletă a fost atât de mare încât m-am oferit voluntar să nu intru la baschet, ci să mă duc, pe bicicletă, la magazin după bere.

Prima și cea mai mare aventură

Eram într-a doișpea și cred că începuse vacanța de Paște. La o săptămână după ce am învățat să nu cad de pe bicicletă, băieții m-au cooptat într-o „tură”. Adrian a fost cel care și-a pus bicicleta la dispoziția mea (avea și una de rezervă). Nu-mi dau seama cât de clar era planul, dar știam că urmează ceva fain. Ne-am luat fiecare ceva suc, apă, batoane de ciocolată, iar Andrei, cel mai prevăzător, și-a pus în rucsac soluție dezinfectantă, fașe și bandaj.

Eram eu, Adrian, Andrei și Ionuț. Pornim din Săveni spre Vlăsinești (5 km). Ne sună Raul că vine și el. Ne întoarcem în Săveni, apoi reluăm călătoria în 5. Când am ajuns iar în Vlăsinești, aveam deja 15 kilometri parcurși.

Din Vlăsinești am mers spre Hănești. 10 kilometri, dar cu un drum proaspăt asfaltat prin pădure. Poza următoare (unde apare și Andrei) e de la intrare în pădure

Prima căzătură

Odată ajunși la asfaltul proaspăt turnat, mi-am dat seama că pot crește și viteza. Și am pedalat, și am pedalat, încât Adrian mi-a atras atenția să o las mai moale. Moment în care m-am uitat în jos, la roata din față. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că eram întins pe jos, bicicleta era la vreo 20 de metri în urmă, și râdeam, chiar dacă zgârieturile usturau dinainte să înceapă Andrei să mă doftoricească. Chiar și acum, după 12 ani, simt aproape de centrul palmei stângi o pietricică ce nu a vrut să mai iasă de acolo.

A doua căzătură

Nu știu dacă și prietenii știu de a doua căzătură. Mi-a fost rușine, mai ales că s-a produs la o distanță mică de prima. La ieșirea din pădure, unde drumul urma să fie modernizat, dar pe moment era doar pus pietrișul; mult pietriș, atât de mult încât roata din față a hotărât să intre pe jumate în acel pietriș, iar bicicleta să mă arunce peste coarne. Avantajul meu? Începător fiind, rămâneam în urmă, astfel că cea de-a doua căzătură a rămas secretă.

Km 25-48

De la Hănești la Dângeni (10 km) s-a mers bine, chiar dacă am avut căzăturile. Abia după Dângeni au mai fost câteva aventuri (câinii de la ceva ferme din Strahotini și Gulioaia, dar și dealul de după Gulioaia ce părea interminabil.

Atunci am învățat că cel mai ușor este să urci dealul pe lângă bicicletă

Ultimii kilometri

În această intersecție, după 48 de km, am ajuns la momentul în care era mai apropiat de noi Botoșaniul (16 km), decât Săveniul (19 km)

După o bine-meritată pauză, am hotărât să parcurgem ultimii kilometri, în condițiile în care eram plecați pe drum de mai bine de 7 ore, iar cam toți aveam telefoanele descărcate (da, se întâmpla asta și în 2008, când telefoanele nu erau inteligente și cu ecran imens). Fiind începător și rămânând mereu în urmă, băieții mă sfătuiesc să pornesc primul, că mă ajung repede. Și așa ar fi trebuit să fie: drumul nu era dificil, doar asfalt, culmi domoale, mai mult coborâșuri.

Km 54 – ultimul

După ce am pedalat câteva minute, m-am oprit la marginea drumului, mi-am aprins o țigară și i-am așteptat pe ceilalți băieți. Doar că nu venea nimeni. Știam că am avut viteză mare, dar nici atât de mare încât ceilalți să nu mă ajungă. Am încercat să resuscitez telefonul de câteva ori, dar în zadar.

La vreo 6 kilometri de la momentul în care am pornit singur, văd venind mașina (dubița) părinților lui Andrei. Au oprit, au râs, mi-au spus să urc duba în spate și să pornim spre băieți, în intersecție, pentru că două biciclete au avut ceva probleme tehnice.

Când am ajuns acasă deja se întunecase. Cearta pe care ar fi trebuit să o primesc de la ai mei că nu știau nimic de la mine de dimineață (și aveam și telefonul închis) nu a existat: s-au îngrijorat când mi-au văzut rănile bandajate, apoi au râs când le-am povestit toată aventura.

Apoi a venit vara, am intrat la facultate, iar băieții care au rămas acasă (eu fiind cel mai mare din acel grup), au repetat experiența la fix un an după.

Au trecut 12 ani, iar tura de atunci a rămas în continuare cea mai lungă. E ciudat, în schimb, că anul trecut am depășit tura, dar nu cu bicicleta, ci în alergare.