O surpriză plăcută mi-a oferit revista „Acolada” (din Satu Mare) în ultimul număr (nr. 11/noiembrie 2012). La pagina 15 Magda Ursache face „Jogging prin mass media”. Scriitoarea acordă atenție deosebită revistei „Zon@ literară” pentru care are doar cuvinte de laudă:
Îi dau dreptate lui Lucian Mănăilescu („Fereastra” de septembrie 2012): „Generația tînără, aşezată la cozile unde se dau rații de celebritate, în spatele oportuniştilor, are valori remarcabile. Una iaşiotă: poetul Paul Gorban. „Zon@ literară”, „revistă de cultură şi a(l)titudine” (l-ul îmi aparține, Magda U.) surclasează „Cronica” şi „Cronica veche” la un loc. O aşez în linia „Cronicii” stră-vechi a lui Corneliu Ştefanache şi a „Convorbirilor literare” în varianta aceluiaşi bun alcătuitor de reviste.
(…)
Revenind pe „Zon@” căreia i s-a spart adresa de e-mail şi i s-au şters folderele; Paul Gorban face loc comentariilor despre „moneda Nobel”. Părerile sînt împărțite. Simona Fusaru: „Nobelul influențează destinul unui scriitor, dar nu şi pe-al literaturii din care face parte”, în timp ce Petre Rău crede că ar da aripi breslei, iar Constantin Severin nu-i bîntuit de „obsesia Nobel”. Cît despre Nicolae Tzone, Magnificul, surrealist cum este, pare indiferent față de „prada” suedeză. Deplînge însă soarta „scriitorilor din lateral”, a celor fără grupare, fără generație literară, un modus vivendi inconfortabil.
Numai că „zona Tzone”, ca şi „zona Mircea Ivănescu” ori „zona Grigurcu” s-au construit nu altfel decît din lateral. Cum spune alt creator de „zonă”, Mihai Ursachi: „Încet şi greu, încet şi greu, încet şi greu”.
Bogdan Federeac ne vede provinciali fără un Nobel. Dar unde se dă tonul, unde-i etalonul? Nu-n provincie? O formulează tranşant eminentul bacovianolog Constantin Călin: „Cultura anulează oriunde condiția de provincial”. După criteriile Nobel, notează editorialistul, e important dacă scriitorul a luptat, „cu cine a luptat, dacă a fost disident sau nu, dacă i-au fost arse sau interzise cărțile, dar şi ce efect au avut scrierile sale în afara granițelor unde au fost publicate”.
Aşadar literatura română deține dinamita Goma. Goma răspunde tuturor acestor criterii şi mai mult decît atît. Ar fi ajuns uşor pe lista scurtă a nobelizanților, dar puterea literară a momentului nu l-a vrut şi nu-l vrea. Nu contenesc să spun de ce. E şi ceea ce scrie Nicoleta Sălcudeanu în „Cultura” (din 8 nov. 2012): „în România doar o mînă de intelectuali răzleți s-au exprimat pe față contra regimului, însă doar unul singur a reuşit să strîngă în jurul său un număr de susținători, dintre care doar cîțiva, foarte puțini, aparțineau elitei culturale. Acesta este Paul Goma. Acestuia, prin consecvența în opoziție, prin forța şi vehemența protestului, i se cuvine întîietatea disidenței”.
Surpriza nu e referă doar la semnalarea revistei „Zon@ literară”. Pentru mine importanța rândurilor scrise de Magda Ursache stă în a vedea un alt pretendent la Nobel decât Mircea Cărtărescu. Punct ochit, punct lovit, Magda Ursache a înțeles și dezvoltat ideea transmisă de editorial.
