Deși situată la distanță mică de Sibiu, am vizitat Cetatea țărănească de la Slimnic în iulie 2016, la doi ani de la „descălecatul” meu în Sibiu. Impunătoare de pe colina Burgbäsch, fortificația ne-a tot făcut cu ochii de fiecare dată când am pornit spre meleagurile natale, fiind situată undeva la jumătatea distanței dintre Sibiu și Mediaș.
Slimnic, „Cetatea mândră”
Slimnic/ Stolzenburg („Cetatea mândră”) a fost atestat documentar în anul 1282, când preotului Reinaldus de Stolchumbrecht i se confirmau de către Vatican drepturile de protopop. Un secol mai târziu, în 1394 în Slimnic exista, ca în majoritatea comunităților săsești, o școală care ținea de biserică. Allexius care în 1394 avea 50 de ani era notar public în sat și a fost director al școlii (până în anul 1409). Până la sfârșitul secolului al XIV-lea predarea în școlile săsești se făcea în limba latină, ulterior făcându-se în săsește.
Cetatea țărănească
Este datată ca fiind din secolul al XIV-lea. Existența cetăților țărănești este pusă în legătură cu invazia tătară din 1241, cetățile din piatră fiind construite după acest an. Nu se știe cu exactitate data construcției Cetății țărănești din Slimnic, dar se bănuiește că „Capela tuturor sfinților” menționată în analele parohiei evanghelice din 1342 ar fi aceeași capelă gotică ce poate fi observată astăzi la parterul turnului-clopotniță (înalt de 12 metri). Transformarea capelei într-un puternic turn de apărare s-a făcut în secolul al XV-lea, perioadă în care cetatea a fost lărgită, incinta înălțată și fortificată cu metereze și găuri de păcură. În secolul al XVI-lea cetatea s-a extins spre sud, ridicându-se un bastion în jurul fântânii.
Probabil la finalul secolului al XIV-lea începuse construcția unei bazilici de mari dimensiuni care despărțea curtea în două. Se crede că biserica nu a fost niciodată finalizată (astăzi se mai pot observa pereții laterali înspre vest, sud și est, precum și stâlpii) din cauza numeoaselor atacuri asupra cetății (invazia respinsă a turcilor din 1438, cucerirea cetății în 1529 de trupele lui Zápolya János (Ioan Zapolya), cea din 1602 a lui Székely Mózes, atacul respins în 1658 al trupelor lui Ali Pașa – când satul a fost distrus, dar cetatea nu a fost cucerită-, cucerirea din 1706 a lui Lorenz Pekri). În anul 1717 au început lucrări de restaurare a cetății, dar au fost abandonate doi ani mai târziu din cauza epidemiei de ciumă. Astfel, în secolul al XIX-lea, cetatea devină sursă de materii prime pentru alte construcții ale comunității: în 1855 se dărâmă o parte din zidul bisericii neterminate, iar materialul rezultat a fost folosit pentru zidul cimitirului nou, în 1870 s-a prăbușit o parte a zidului din spre intrarea sudică a cetății, iar doi ani mai târziu s-a prăbușit o porțiune a zidurilor circulare ce apărau fântâna.
La sfârşitul anilor 1950 au fost restaurate clopotniţa, zidurile şi turnul de apărare din nord-vest.
Camera împăcării
La fel ca și la alte cetăți din apropiere (mult mai cunoscutele biserici fortificate de la Biertan și Cisnădioara), și la Slimnic exista o cameră a împăcării, o temniță, mai bine-spus. Legenda este aceeași ca și în cetățile menționate: vreme de 200 de ani nu a existat niciun divorț în comunitate, camera împăcării demonstrându-și eficiența.
Blestemul
Conform Repertoriului Arheologic al Sibiului , în urma cuceririi cetății de către Székely Mózes, a apărut, zidită în partea de sud a incintei, o inscripție în limba latină a cărei traducere este: „Gabriel Báthori, spaima ţării noastre. Frumuseţea ţi-a dat-o Dumnezeu, sufletul ţi l-a dat diavolul. Cu ambele vei fi al dracului. Johannes Brandt, refugiat din Sibiu. Anno 1611”
Putem spune că cetatea este locuită (se pot observa și din imagini straturile de legume și urmele activităților zilnice). Biletul de intrare costă 3 lei, iar programul de vizitare este 10.00-19.00.
În închiere mai doresc să fac două precizări: cei care locuiesc în cetate și au grijă de ea tind să exagereze (dar nu-i bănuiesc de rele intenții) în privința unor decorațiuni kitchoase; a doua concluzie e puțin mai tristă: fără intervenții serioase pentru conservarea și restaurarea zidurilor, e posibil ca urmașii noștri să nu mai prindă în picioare mare lucru, ci doar grămezi imense de cărămizi roșii.
