Cu câteva zile în urmă, o intrare de pe blogul Soirs vorbea, destul de în treacăt și cu altă finalitate, despre faptul că, la începuturile cinematografiei, copiii nu erau prezenți – ca personaje și problematică – în pelicule. Informația a ținut de zona pasabilului și nu i-am acordat atenție până mai ieri, când mi s-a desfăcut un întreg evantai de semnificații. Drept, umanitatea nu se definea prin existența copiilor, a căror naștere/creștere/devenire erau considerate firești; copiii erau niște adulți-work-in-progress – deci structuri instabile –, motiv pentru care nu meritau atenția și nu validau – prin ei înșiși – o intenție artistică; omenirea se confrunta cu atrocitățile conflagrațiilor mondiale, așa că își găsea debușeu în feerii, în utopii sentimentale și narațiuni ale desăvârșirii, iute promițătoare de fericire pământească. Firește, tiparul filmului hollywoodian, cu happy-end, dincolo de învecinarea lui cu structurile basmice, este și o consecință a nevoii de a opune unui prezent dezastruos o narațiune a mântuirii. Unde mai pui și faptul că, sociologic vorbind, perioadele de eflorescență a gândirii religioase/superstițioase se suprapun cu cele de degenerescență economică – și de aici, bucla își face, liniștită, jocul…

Absența copiilor și a scenariilor copilăriei era o marcă a încrederii umanității în ea însăși, ca structură adultă.

Oricum, esențial este că, astăzi, filmul din ultimul deceniu abundă în personaje-copii. Lăsând la o parte filmele pentru copii, cu personaje copii (vrăjitori, eroi, supereroi etc.), primele care-mi vin în minte sunt Edges of the Lord (2001, regia Yurek Bogayevicz), Ich seh, ich seh (titlul englezesc Good night, mommy) – 2014 (un film de Severin Biala și Veronika Franz) sau Das Weisse Band (2009, regia Michael Haneke). Toate, nominalizate și premiate la principalele festivaluri de profil, ceea ce atestă dacă nu valoarea lor intrinsecă, cel puțin caracterul lor simptomatic și referențial. Metafore ale lumii contemporane.

Ei bine, dacă Edges of the Lord e nițeluș mai sentimentaloid (pe etaj cu La vita e bella, 1997, Roberto Benigni) și te prelucrează în zona animei, făcându-te să relaționezi cu resursele de umanitate pe care le-ai rătăcit în debaraua cu vechituri (am pomenit de La vita e bella pentru că, tematic, uzează de aproximativ aceleași mijloace, accentul deplasându-se asupra semantemelor iudaității, Shoah-ului, țapului ispășitor etc.), narațiunea se răstoarnă în cazul ultimelor două. Repet: personajele centrale sunt copiii. Cum aș explica atenția aceasta nefirească îndreptată către universul copilăriei? Simplu, ecuația psihologică reduce imaginea copilului la câteva elemente-clișeu: inocență, paradis pierdut, virtualitate – la pachet cu inteligență, bunătate, pe scurt: umanitate utopică. Dar că îngerii au, de fapt, structuri (și intenție) de diavol o știam deja de la William Golding și al său Împărat al muștelor. Romanul, la vreme, nu prea ne-a convins, pentru că acolo vorbim despre situații-limită, despre behaviorism, voință de putere, ierarhie în microsocietăți de tip tribal.

Aici se cuvine să punem la socoteală și mai noua fobie de îmbătrânire (degradare, boală, moarte) a societății – pe care exemplar au prelucrat-o, în romane, Michel Houellebecq și Chuck Palahniuk –, astfel că personajele vor deveni oglinda perfectă a unei societăți înspăimântate de ea însăși.

Pentru că ne refugiem tot mai des la umbra infantilului, pentru că spunem un nu răspicat responsabilității-cravatei-mariajului-facturilor-distopiei-middle-class, creștem frumos sub cupola complexului Peter Pan (pe scurt, el este ilustrat în tot ce ține de imaginea adulților care locuiesc cu părinții și care depind financiar de aceștia, de retardul emoțional al celor care evadează în second life-ul jocurilor video, de legăturile care se consumă internautic, anxietățile sociale de tot felul, caracterul artificial și mecanic al cotidianului, lumea de o-mie-și-una-de-nopți a mijloacelor media, fascinația pentru feerie și fantasy și SF-uri hollywoodiene etc.).

OK, nu vrem să creștem, pentru că dincolo de lumea copilăriei e o mare capcană. (De notorietate imaginea aceea cu sloganul Don’t grow up, it’s a trap.) De unde venim, de fapt? Sunt copiii lumea aceea mai bună pe care ne-o dorim? Nu cumva generalizăm pentru că avem nevoie de o ancoră?

Iar cine n-a chinuit crunt măcar o mâță în copilărie să ridice mâna!

das weisse band

În rezumat, Das Weisse Band (Panglica albă) surprinde anul premergător Primului Război Mondial într-un sat din nordul Germaniei. Naratorul este aparent naivul învățător din sat (o să mă bântuie câteva zile vocea lui fără modulații, de narator de documentar de război, mecanică și egală ca zgomotul ritmic al unei mașinării letale). Tabloul este unul familiar: baronul, baroana și micuții spoiled de pe domeniu – protectori și mâini care hrănesc satul; administratorul domeniului cu liota lui de copii; preotul și familia lui numeroasă, puritani și excesivi în a face pe plac Domnului (memorabilă scena în care degradarea fizică – cearcăne, slăbiciune, absență a bucurieidemon al amiezii – a unuia dintre băieții puberi este pusă pe seama masturbării, iar copilul este legat de mâini când doarme, ca să nu se abandoneze ispitelor trupului tânăr); doctorul care trăiește împreună cu cei doi copii ai săi după ce soția i-a murit dând naștere băiatului, fiind ajutat de moașă, o femeie urâțică, mamă a lui Karli, retardat; tânărul învățător care-și trăiește, cast, idila cu bona de pe domeniu. Pacea aparentă a satului este tulburată când are loc un accident: calul doctorului se împiedică într-o sârmă și-l aruncă din șa; nu se poate afla cine a fost făptașul, chiar dacă sunt implicate și autoritățile polițienești. Când nenorocirea este aproape uitată, una dintre țărănci suferă un accident la joagărul baronului și moare. Nu se afla la seceriș, acolo unde erau cei mai mulți dintre țărani, fiindcă starea ei de sănătate o împiedicase. Pentru că cel care a hotărât ca ea să fie în locul în care și-a găsit moartea este baronul, unul dintre fiii femeii are un acces de furie și, beat, nimicește o recoltă de varză (inițial, m-a amuzat soluția – cu toată explicația tradițională: cui nu plătește pe măsură i se va lua din varză –, dar, date fiind condițiile vremii, a-i distruge seniorului o posesiune echivala cu suicidul, așa că rizibilul situației e, de fapt, o altă metaforă grotescă a dominației și a neputinței). Baronul, vindicativ, îi taie familiei accesul la munca pe moșie, condamnând-o, implicit, la moarte prin pauperizare și inaniție. Disperat, văzându-și familia înfometată, soțul femeii moarte, tatăl distrugătorului de verze, se spânzură (tulburătoare cadrele în care fiul își găsește tatăl spânzurat; în stare de prostrație, trage ușa ascunzând – de sine și de ceilalți – oroarea și le fixează cu privirea pe surorile lui care se hârjonesc, inocente, cu vedrele de apă în mâini). Fiul baronului este descoperit, într-o noapte, la vechiul joagăr, acolo unde-și găsise moartea femeia arendașului, bătut până la sânge. Unul dintre copiii administratorului, sugar, se îmbolnăvește grav din pricina unei ferestre lăsate deschisă în timpul unei nopți geroase de iarnă. Un hambar este incendiat. Numai o mână monstruoasă poate fi cea care săvârșește răul acesta care aruncă în aer liniștea satului. După o lungă ședere în spital, doctorul se întoarce în sat. Fiica de 14 ani este, mai mult ca niciodată, o oglindă a mamei ei moarte, așa că doctorul o respinge cu brutalitate pe moașa-țiitoare și-și siluește copila (trezit în toiul nopții de icnetele ei, îi spune fratelui, printre lacrimi și cu cămașa de noapte ridicată sus, pe coapse, că tatăl îi face găuri în urechi!).

Legătura dintre doctorul satului și moașă este oripilantă. Probabil tată al retardatului Karli, o umilește aproape neverosimil pe femeie. Voi face o lungă paranteză, cumva dincolo de limitele subiectului, fiindcă nu poți spune că nu te bucuri că doctorului i s-a întins capcana (cu toate că nu și-a îndeplinit cu totul scopul), dar și pentru că alegoriile stângiste nu prea m-au făcut să exult – sau, în fine, erau mult prea teziste ca să le cred pe cuvânt. În timp ce moașa, bătrâioară, execută cu sârguință manevre de trezire a membrului obosit, bărbatul își începe tirada: – De ce nu încetezi? La ce bun tot efortul? Nu fi așa surprinsă! S-ar putea spune că ai un oarecare talent, dar nu mai pot s-o fac cu tine. Și ca să-ți spun drept: mă dezguști. De ce nu-ți termini treaba?Nu vreau să rămâi aici peste noapte. – Ce ți-am făcut? îl întreabă, cu privirea în pământ, femeia. – Doamne, nu mi-ai făcut nimic. Ești urâtă, șleampătă, fleșcăită și-ți pute gura. Nu ți-ajunge?! …Acoperitoarea trebuie sterilizată. Nu sta acolo ca moarta. Lumea n-o să se prăbușească nici peste tine, nici peste mine. Nu mai pot continua așa, asta-i tot. Am obosit să mă gândesc la altă femeie când mă culc cu tine. Una care miroase bine, una tânără, nu o decrepită ca tine. Dar nu-mi iese. La urmă rămâi tot tu – și-mi vine să vărs, și mi-e jenă de mine însumi. Ce rost are? – Ai terminat? – Da, am terminat de mult. – Trebuie să fii tare nefericit, dacă ești așa de crud. – Te rog, nu începe cu asta! – Știu că nu prea ai ce vedea la mine. Respirația mea urât mirositoare e de la ulcer, știi asta. Înainte nu te deranja. O aveam și când trăia soția ta. – Scutește-mă de detaliile astea sordide. Te asigur că m-a dezgustat întotdeauna. După moartea Juliei am vrut să-mi ușurez suferința cu cineva. Puteam să regulez și o vacă. Curvele sunt cam departe de aici și o dată la două luni nu mi-e destul, chiar dacă îmbătrânesc. Așa că nu mai face pe martira și întinde-o! – De ce vezi astea abia acum? – Când trebuia să le văd? În spital am uitat cât de obositoare ești. Când ești în suferință, devii sentimental. Ieși! Chiar nu ai deloc mândrie? – Nu mai e loc și de mândria mea când sunt în preajma ta. – Adevărat. – Și dacă fac ceva prostesc? – N-ai decât! Aș fi surprins, dar ai grijă: poate fi dureros. – Știu, sunt ridicolă. Oricum, nu ți-ar păsa. – Păi… – De ce mă disprețuiești? Pentru că te ajut să-ți crești copiii? Pentru că văd cum îți pipăi fiica și nu spun nimic? (O pălmuiește, un gest scurt, mecanic, corector, cum pocnești o vită îndărătnică. Femeii nu i se mișcă niciun mușchi pe față. Își trage o singură dată nasul.) Pentru că te ajut să te amăgești? Pentru că te ascult când pretinzi că ai iubit-o pe Julie, când toți știu că ai tratat-o la fel de rău ca pe mine? Pentru că te iubesc, știind că nu suporți să fii iubit?! – Asta e. Acum ridică-te, am de lucru. – Nu-ți permiți să te descotorosești de mine. Cine-ți va face munca murdară, cine te va ajuta cu copiii și cu practica medicală? Nu crezi ce spui! Vreau să văd cât de departe poți să mergi. „O să înghită asta? Pot s-o duc chiar mai jos de-atât?” Și eu am obosit. Am doi copii retardați: pe Karli și pe tine. Tu ești cel mai problematic. – Doamne, de ce nu mori, pur și simplu?!

Nu cred să fi citit/văzut scene la fel de tulburătoare ca aceasta despre raportul (ultramisogin) dintre femeie și bărbat (atemporal, de altfel). Dragostea umilită este ghilotinată în replici monocorde, ca rostite de aparate antropomorfe, fără urmă de emfază inutilă, ipostază care e numai a celui care disprețuiește și e pe deplin pustiit pe dinăuntru. (Limba germană, și ea, cu accentele ei metalice, îmbracă excelent scheletul acesta de superioritate amorală, post- și definitiv in-umană. Și, dacă mai era nevoie, sunt acum cu totul convins că cel mai josnic sentiment pe care-l poate avea un om e disprețul – nu ura, nu invidia, care, totuși, își valorizează obiectul.)

În fine, tot ce e reprobabil – fie că e vorba despre micile erori ale copiilor în perioada de purificare care premerge ceremonia de confirmare, fie despre marile păcate ale adulților – e pedepsit. Ca-n narațiunile cu morală imediată, se acționează fără menajamente și abaterea este, necondiționat, stigmatizată. Numai că instrumentele corectoare sunt copiii. Ei alcătuiesc, pesemne (fiindcă narațiunea păstrează punctul de vedere subiectiv al învățătorului care, deși are intuiția, nu are și confirmarea), un comando infailibil, împlinind mânia – transcendentă? umană? Deși incredibil de cruzi, copiii din Panglica albă sunt canalele voinței unui Dumnezeu despre care li se vorbește în biserică, o divinitate întunecată, de Vechi Testament. De altfel, ceea ce dă numele filmului este banda albă care li se leagă, a memento, copiilor la braț: puritate și calea cea dreaptă. Numai că judecata copiilor este în litera și nu în spiritul legii. Doctorul este pedepsit pentru oroarea de a fi criminal, incestuos, adulterin, despotic, ipocrit – prin propriul accident, dar și prin orbirea lui Karli (suferința lui e mută, ca a animalelor); baronul este înfierat pentru plutocrație, pentru că este un îmbuibat egoist și pentru că fiul său, Sigi, are un fluier măiestrit, pe când fiii vechilului trebuie să-și meșterească singuri unul, așa că „delfinul” va fi lovit cu bastoanele, va fi umilit și, la urmă, va fi aruncat în apă; lui Karli i se scot(?) ochii pentru că părinții lui sunt niște dejecții, instinctuali și – ei înșiși – orbi.

Panglica albă e a copiilor care vor deveni zeloșii hitleriști ai celui de-al Doilea Război Mondial (sugestie care se face, de altfel, într-una dintre frazele de început ale filmului, întâmplările urmând să explice, în parte, ce s-a întâmplat în țara aceasta). Cred că e o grilă restrictivă (din nou, omniprezenta narațiune a iudaității, prin filtrul căreia se traduce orice gesticulație a secolului al XX-lea, o prostie la fel de mare ca și aceea a negatorilor: nu totul este o mise-en-abîme a Holocaustului). Eu aș extinde interpretarea. In nuce, sunt în filmul lui Haneke toate atrocitățile veacului trecut și actual: totalitarisme, terorisme, fundamentalisme; falșii inocenți sunt ductele răului, aluvionând răul cel mare și irepresibil. Cei oprimați devin opresorii în jocul nesfârșit și incredibil de crud al istoriei. Hitlerismul e numai un (alt) nume pentru josnicie, pentru dez-umanizare, pentru bestializare. Copiii Panglicii albe sunt oglinda spartă a umanității celei mai recente: binele – o noțiune malformată, desigur – cu orice preț, puritate cu prețul purificării(=ardere de tot).

Pentru că înșiși copiii sunt bestii, umanitatea în întregime e condamnată. Adăpostul spre care ne îndreptam cu încă încredere în speța omenească e în flăcări. S-a terminat. Nicio lumină în filmul lui Haneke.

goodnight mommyCum nicio lumină în Goodnight, mommy. Mama a doi băieți gemeni se reîntoarce acasă după ce suportă o intervenție chirurgicală, probabil estetică, cu țeasta învelită în bandaje. Copiii nu tolerează schimbarea ei comportamentală (cere să fie liniște, nu acceptă musafiri, e instransigentă, are izbucniri violente etc.) Convinși că mama lor i-a părăsit și că în locul ei a venit o altă femeie, copiii o atacă, o imobilizează și o torturează mai multe zile pentru a smulge de la ea mărturisirea crimei pe care at fi făcut-o. Tortura e inimaginabilă: femeia este arsă pe față, i se lipesc buzele cu adeziv instant, apoi gura îi este decupată, este lovită și umilită; este mama lor, ceea ce multiplică efectul torturii asupra receptorilor; torționarii sunt, ca și în Panglica albă, copii. O lume întoarsă pe dos. Deși deznodământul este, ca în orice film bunicel, surprinzător, gustul este același: umanitatea este viciată în însuși miezul ei – copiii (ori, în fine, simbolul reprezentat de copii) sunt monștri, apocalipsa a început. Dacă nu cumva e pe terminate. Iar bieților oameni abia acum le vin pe la finele năsucuri pestilențele. Căci a atribui copiilor atrocități de amplitudinea asta reflectă o anumită simptomatologie a societății. Adultul este găunos, se bestializează; cine nu-și ascute instinctele de prădător se retrage în utopia tinereții fără bătrânețe, a frumuseții fără cusur, a celor forever young & innocent, în comedia romantică și fantasmele și manipulările glossy ale mediilor, în copilărie. Dar omul e condamnat prin naștere. Malformarea, dezumanizarea și degenerescența copilului este limita, splendida floare carnivoră surprinsă în violentă autofagie.

Sursa foto: bloginculori.wordpress.com

Loading

Bogdan Federeac
contact@fede.ro
M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie. Acum sunt student la Ecologie și Protecția Mediului; Scriu prin reviste din 2003; Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală; În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri. În ultimii ani am început să fiu mai interesat de munți și păsări

One thought on “Copiii alb-negru sau metafora infantilă a diabolicului

  1. Superb articolul.Cel de-al 2-lea film -Goodnigt mommy- este peste puterile mele de a concepe, de a viziona si intelege.Suna ipocrit ?Probabil.Probabil fac parte din cei ce /se retrag in utopia celor forever young and innocent/ ,desi e mult spus.Realitatea ce ne inconjoara e crunta,si parca e mai usor sa ai o viziune induiosatoare si oarecum angelica data de copii si batrani, nu ?Oare de ce e mai usor de a citi, viziona atrocitati infaptuite de adulti , in detrimentul copiilor?Suntem constienti ca adultii sunt rai , pot fi rai,pot tortura, pot ucide,pot injosi, maltrata,oripilant , si totusi nu atat de marcant,insa ne este greu sa concepem aceleasi fapte malefice infaptuite de copii.

Lasă un răspuns