Filmul anului 2014 nu a fost unul din acest an, ci unul pe care l-am ratat din 2006. Am scris despre el într-o mini-anchetă despre filmele ce ne-au plăcut în acest an pe zonanoua.com (să intrați să citiți acolo și topul filmelor, dar și cel al cărților și cel despre muzică).
Primul film care mi-a ridicat părul pe brațe, m-a ridicat din pat să mă trimită la masa de scris și mi-a provocat insomnie. Sentimente contradictorii. Am început să iubesc călăul care și-a protejat victima cu riscul de a deveni el însuși victimă – un altfel de sindrom Stockholm. Ofițerul Stasi care își descoperă latura umană. Fără dulcegării și replici hollywoodiene; vicii vs. onoare, trădare vs. prietenie, comunism vs. democrație, coruptul & incoruptibilul, Zidul Berlinului mai mult decât graniță. Și actorul principal – Ulrich Mühe – care se duce să ridice premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, stă câteva ore și se întoarce în Germania pentru o intervenție chirurgicală, după patru luni acordă un interviu unei publicații și recunoaște că are cancer de stomac, iar a doua zi moare. Viețile celorlalți trăite mai intens de actori decât de personaje. Și mereu întrebarea: de ce românii nu au fost în stare de așa un film, având toate ingredientele la îndemână?
