Nationala blonda (foto: ziarul Adevarul)
Ca tot e febra Campionatului Mondial in perioada asta, cu surprize mari si foarte mari – Spania a suferit doua infrangeri dureroase si rusinoase, iar Iker Casillas, la doar 33 ar cam trebui sa renunte la nationala de fotbal, sa mai ramana un an-doi la echipa de club, cat sa isi spele imaginea si apoi sa se retraga, mi-am amintit de alte Campionate, cand aveam si noi echipa care sa se ne reprezinte. Nu este vorba despre nostalgia Epocii de Aur (cand mereu spunem si credem ca tot ce a fost inainte a fost bun), ci doar de remomorare copilariei.
Fie ca este vorba despre 98 (si Campionatul Mondial) sau 2000 (si Campionatul European), fiind vacanta de vara, lipsit de orice griji, zilele erau trase la xerox: fotbal cu baietii, apoi fotbal la teveu. Daca in urma victoriilor cu Anglia si Columbia din 98 antrenorul Anghel Iordanescu si-a ras capul, iar jucatorii s-au vopsit blonzi, toata gasca de baieti de la bloc, indiferent ca eram cei de 8-9 ani sau 13-14 ani, toti ne-am ras in cap. Gestul fotbalistilor romani era unul copilaresc, unul care la noi a prins foarte bine, iar acum, dupa 16 ani, m-am ales cu o amintire placuta.
Placut era si cand bateam mingile de cauciuc in fata blocului sau, cand reuseam sa sarim gardul si sa nu ne fugareasca nimeni, pe stadionul orasului. Erau mingi ieftine, care faceau repede boalfe, pori sau se spargeau. Pentru boalfe nu prea aveam solutii, pentru pori bagam o seringa de lapte in mine si o lasam 5 minute la soare, iar cand intra intr-un cui si se spargea, mergeam in bazar sa cumparam petice, apoi ne rugam de oamenii de la vulcanizare sa ne ajute; alteori mergeam direct la vulcanizare si fiind toata febra fotbalului, se intampla nu doar sa nu ne ia bani, dar sa pune ei peticul lor.
In 2000 deja situatia era alta; in oraselul meu din nordul extrem al tarii au aparut si mingile din musama, mingi mai usoare, mai rezistente si care aveau o traiectorie mai buna decat cele de cauciuc. Tot atunci, unul dintre vecini a castigat o minge din piele. Fotbalul deja insemna mai mult, jucam doar pe stadion ca mingile sa nu se uzeze prea repede, din bazar ne cumparam tenisi cu cramponi, tricouri personalizare … era magie. Magice erau si albumele si cartanoasele cu fotbalisti.
Pe atunci fotbalul era doar joc si joaca, pentru noi nu erau injuraturi (ratarile sau dezamagirile se transformau in lacrimi), nu erau litri de bere si kilograme de seminte. Si nu imi vine sa cred ca au trecut 16 ani. Prin aceasta postare am reusit sa revad fotbalul pur, prin ochii unui copil. Mi-e dor de acel fotbal si imi pare rau ca nici pe stadioane nu se mai joaca.
