Se știe că frumusețea este în ochiul privitorului. Așa cred că e și fotografia perfectă.
În primul rând: fac fotografii, dar nu sunt fotograf. Doar unul amator. Un amator care iubește natura și încearcă să surprindă câteva peisaje sau momente din viața animalelor cu care să ilustreze diverse articole de pe acest blog sau să le folosească pe rețelele sociale.
Expunere, diafragmă, ISO, condițiile perfecte. Greu să le nimerești în același timp pe toate. Și, sincer să fiu, nu cred că am răbdarea. Sunt destul de atehnic. Apoi, când văd o pasăre, spre exemplu, prefer o fotografie doveditoare, apoi să urmăresc pasărea prin binoclu / lunetă / ochiul liber, să-i văd comportamentul, să o văd din diferite unghiuri. Nu am răbdarea să stau cu aparatul pregătit pentru fotografia perfectă.
Sunt subiectiv, dar am fost convins de câteva ori că am reușit fotografia perfectă. E cazul de mai jos. O pereche de brumărițe de stâncă, prin golul alpin din Munții Făgăraș, la sfârșit de iunie. Câteva cadre trase pe semi-automat, fără a face setări. Cele două păsări aveau comportament de curtare. Femelă părea neinteresată, masculul se înfoia în fața ei, apoi executa zboruri scurte și rapide pe lângă ea. Unele nu erau doar zboruri, erau acuplări rapide. Momentul a fost perfect! Să prinzi un moment intim din viața unor păsări pe care nu le vezi des (poate doar dacă ești salvamontist sau lucrezi la cabanele montane de la altitudine mare).
Din punct de vedere tehnic, fotografia asta este praf (subiecții nici măcar nu sunt în focus). În ochii mei e fotografia perfectă. Și asta o datorează contextul.
