În revista „Convorbiri literare”, numărul 5 (mai 2013), urmează să apară, la rubrica dedicată debuturilor în poezie cronica lui Gellu Dorian la volumul meu de poezie, cronică pe care o redau integral mai jos:
DEBUTURI
GELLU DORIAN
BOGDAN FEDEREAC – DRAGOSTE CU ACORDUL PĂRINŢILOR
Bogdan Federeac face parte dintre acei autori care, scriind de la vîrste fragede, mai întîi să-şi bucure părinţii – poate?- apoi să-şi bucure învăţătoarea, profesoara de română, prietenii din preajmă, şi, tot de pe la aceste praguri, să ia nişte premii care să-l afirme în cercurile menţionate. Astfel el a luat premii la un concurs pentru elevi, „Nicoară”, organizat la Botoşani, ca tot, la Botoşani, la alt concurs consacrat elevilor de liceu, „Aripi deschise”, să mai ia alte premii, ca apoi să ia premii şi la „Porni Luceafărul…”, un concurs naţional de poezie care a lansat foarte mulţi tineri poeţi, unii acum pe cai mari, alţii retraşi, dispăruţi. Tot un premiu naţional îl consacră şi acum – „Grigore Vieru” – cu o carte de poeme în care, conoscîndu-i evoluţia, nu-l mai recunosc. Şi ăsta e un semn bun! Pentru că poezia lui de început era una a locului comun, a versificaţiei cuminţi, cu perspective minore. Acum, în prima sa carte – Dragoste cu acordul părinţilor, Editura Feed Back, 2012 –, totul este schimbat în bine. Discursul a căpătat prospeţime, nerv, perspectivă. Totul pare atît de firesc, încît nu deranjează nici trivialităţile ce apar pe ici, pe colo, ca o dorinţă mai mult de frondă de grup, el făcînd parte din ultima promoţie, născută din douămiism, cea a mizeabilismului autohotonizat, explorator al minimalismelor cu tentă maximalistă, ca să fac o trimitere la cel ce a lansat acest paradox paradigmatic, Dan Sociu.
Bogdan Federeac se înscrie în linia bună a poeţilor de ultimă promoţie, iscaţi de pe meleagurile botoşănene, cum ar fi Dan Sociu, deja menţionat, Rita Chirian, Bogdan Perdivară, Vasile Iftime, ori mai junele încă nedebutat, Andrei Alecsa. Poezia lui din această carte anunţă un poet deja format, aflat pe o cale pe care există suficient de multă înghesuială, dar de pe care, dacă va şti să se abată pe poteca lui, va da lucruri demne de urmărit. Cartea de faţă are o miză smulsă dintr-o temă extrem de generoasă – dragostea. Dar nu orice fel de dragoste, ci cea privită din tine spre afară, spre altul, cu feed back-ul instant uneori, alteori rămasă ca o pură contemplare, fără nici un rezultat, ci poate doar suferinţa pe care poetul o ia, evident, în băşcălie. Un scurt preambul ne şi avertizează despre ceea ce este femeia, cea care poate provoca dragostea sau o poate îngropa fără nici să o arate: „femeia nu trebuie cîntată/ cu fluier de lut/ nici la vioară cu strune din coada lui pegas/ descîntă şi cîntă-i cu buze fierbinţi/ plăcerile de marmură/ îngălbenite de vreme/ pînă se ridică norii/ şi se închide a ploaie”. „Cîntecele de adormit şi de trezit clara”, titlul primei secţiuni a cărţii, îmi amintesc de Cîntecele de trecut Akheronul a lui Dorin Tudoran. Doar ca suflu de titlu, nu şi ca fond poetic. Poetul începe deprimant, cu o despărţire, stînd pe „un morman de gînduri”: „preavizul despărţirii// două trenuri nu aleargă unul spre celălalt/ pe aceeaşi linie// ar trebui să vorbim despre cum este să fii bărbat/ să nu ţi se rupă apa cînd ai o idee genială// cu puterea cuvîntului în mînă te crezi măturrător de suflete şi uiţi să ai/ grijă de tine/ eşti mai obosit decît o curvă între buci// într-o zi or să mă recunoască domnişoarele pe stradă/ or să întoarcă privirea şi-o s strige/ el e textierul/ ce a lăsat borţoasă literatura!”. Această lipsă de modestie, afişată în extaz de june care crede că totul se poate poseda şi chiar cu urmări gestante, aşa cum cred unii că tot ce zboară se mănîncă, îi dă în faţa cititorului o oarecare siguranţă şi acesta este tentat să dea pagina cărţii mai departe. Ceea ce descoperă are prospeţime, vitalitate, chiar dacă pe ici, pe colo mai răzbate, aşa ca o obişnuinţă incumbată în subconştiinţa autorului, locul comun, cel leneş, comod care iese de sub tastatura calculatorului fără să-l chemi. Ceea ce explică uşoara neglijenţă, lipa supravegherii lucide a textului, toate astea născute din siguranţa de sine a autorului, care iată că-ţi creează mici probleme estetice. Eradicarea lor pe viitor se impune. Sintagme cum ar fi „puterea cuvîntului” nu mai ţin la un astfel de discurs poetic şi limbaj novator cum doreşte autorul nostru. Însă el lucrează. Unele texte au şi variante. Ceea ce explică neputinţa de a renunţa le unele forme ce par a fi facile, lăsîndu-le pentru cititor, să facă el comparaţia şi să aleagă pe cel mai bun. Cum de altfel, modalitatea de a lucra faţă-n faţă cu calculatorul, aşa ca în trac, track-uri, explică uşurinţa cu care Bogdan Federeac elaborează textele, lăsîndu-le în pagina cărţii aşa cum au fost ele la prima apariţie pe desktop. Unele sunt frumoase, împlinite. Altele par a fi simple notaţii, fulguraţii, secvenţe la care poetul nu s-a mai întors. Or această modalitate de lucru poate fi posibilă după o îndelungă experienţă. Ceva experienţă are şi Bogdan Federeac, însă aşa cum am spus, uneori îi scapă acele banalităţi ce fac să descoperim inegalităţi care, neexistînd, ar fi dat o altă greutate cărţii.
Secţiunea care dă şi titlul cărţii nu este cu mult desosebită de prima. Aceeaşi manieră, numai că paleta abordărilor este una mult mai largă, ilustrînd în pagină chiar stări ce se nasc din anumite fenomene naturale, cum ar fi „ninsoarea” – „Cînd pleci se opreşte ninsoarea,/ bag toate fularele împletite de mary în dulap, pînă la noua iarnă”, ori iluzia verii „Toate iubirile adevărate au fost trăite,/ aşteaptă să fie scrise,/ nu desenate pe nisip.// O pereche de craci pe care nu i-ai văzut/ nici în vise te aşteaptă în dreptul uşii.” – lucruri ce-l umanizează într-un mod ce părea a fi ascuns dintr-o anumită circumspecţie faţă de banalitatea expunerii sentimentelor în texte poetice. Ori stări ce au în vedere imaginea unui om bătrîn (o apropiere de această vîrstă biologică, doar Tadeusz Rozewich a mai avut-o cînd a cîntat cu sensibilitate femeile bătrîne!): „Bătrînul mi-a spus că oraşul mă fură,/ că voi uita de iubită şi de mine/ că nu-mi va mai picura poezie/ prin sînge/ va alerga alcoolul// Bătrînul ţi-a spus şi ţie că într-o zi vei pleca/ şi eu, în singurătatea asta perpetuă, departe, /voi fi răpit de oameni, iar tu vei rămăne cu visul.” Citind în continuare, mai observăm mici neglijenţe, ce la un masternad în filologie nu e bine să apară, atunci cînd iese cu o carte de poeme: „Păşesc pe aceiaşi (s.n.) cărare”. Însă astfel de scăpări să le imputăm doar redactorului de carte! Poetul este dator să trăiască poezia cu intensitate. Iar Bogdan Federean, de cele mai multe ori, face acest lucru cu asupra de măsură. Poemul care dă titlul cărţii merită a fi citit în întregime: „Tu/ înger/ copil prost/ mă înfiori/ nu te pot atinge// nu!/ te-am creat/ cred/ pot// Mi-am plimbat degetele prin scrum/ să-ţi conturez viitorul,/ mă vei înţelege.// Amanta nopţilor/ azi/ simt nevoia să te părăsesc.// Ţi-am zidit în trup aripile.//Eşti/ presus de iubire/ dincolo de cuvinte/ pentru ceiulalţi/ o iluzie.//Fantasmele mele ţi-au coborît/ cerul sub picioare să-ţi îndrepţi paşii spre ele.// Eşti ce mai frumoasă poezie/ şi nu te pot îmbrăţişa/ Poate de aceea te iubesc.” Astfel de relaţie, între iubită şi poezie, de cele ma multe ori contopindu-se, îl scoate pe Bogdan Federeac din linia tinerilor poeţi ce fac clar distingoul dintre cele două fiinţe, una fizică, alta spirituală. Cei mai mulţi dintre poeţii promoţiei sale nu mai vorbesc de poezie, despre poem. Li se pare depăşit, fumat. Cu atît mai puţin să facă o astfel de apropiere. Bogdan Federeac nu are acest complex. Pentru el chiar „dragostea pentru poezie” este făcută, vorba vine, cu „acordul părinţilor”. Intimitatea astfel tratată are o siguranţă pe care cititorul şi-o confirmă din chiar textele oferite de poet. Jocurile, în ce priveşte o astfel de relaţie, sunt mult mai codificate uneori, ca în poezia „Imagini dintr-un Amsterdam fumegînd”, care dă o conotaţie nu prea greu de descifrat: „Credeam că l-am inventat pe Adi”. Însă, deşi şi acesta scos din „cuvinte”, cu tot „cu înjurături şi poeme”. Însă pînă la urmă tot poezia rămîne singura miză, ba chiar singura dragoste: „între doi sîni/ între două beţii/ între două fumuri de ţigară/ între două nopţi nedormite/ între două palme strînse/ între două partide de sex grăbite/ între doi ochi roşii/ între două jointuri/ între două prostii/ între două zile de serviciu/ între două zile de foame/ între două partide de poker/ între două plimbări/ între doi pumni ce se pregătesc să lovească/între ultima căzătură şi/ acolo se naşte poezia” (fals jurnal arheologic). Spunem noi că din astfel de texte se naşte poetul!
