Ioan Petru Culianu – Cultura română (II)

Ioan Petru Culianu este unul dintre numele românilor care nu are nevoie de prezentare. În revista Agora, nr. 3/ iulie-septembrie 1991, număr dedicat lui Culianu, am găsit un articol, Cultura română?, care mi-a plăcut atât de mult încât am simțit nevoia să îl public și pe blog. Chiar dacă revista a apărut în anul 1991 (anul în care Culianu a fost asasinat), articolul este datat 8 septembrie 1982. Alte comentarii nu-și au rostul, articolul fiind la fel de actual în 2015 ca și acum 33 de ani (când a fost scris), ca și acum 24 de ani (când a fost publicat în Agora).

Ioan Petru Culianu – Cultura română? (I)

Acel Mare gânditor (firește, e vorba aici de simboluri, nu de persoane reale!) avusese ocazia de a face studii superioare, lucru pe care, datorită binefacerilor regimului socialist, nici unul dintre discipolii săi n-a avut putință să-l facă. Desigur, ei nu sunt de blamat, dar situația e aceasta. Or, Marele gânditor, om rafinat și doct, a trebuit, de aceea, să se transforme într-un repetitor. Fie și pentru o operație relativ sterilă ca descrierea aripilor unei lăcuste e nevoie de mii sau zeci de mii de ore de studiu, adică de efort, de sudoare, de asceză, de refulare și reprimare a instinctelor naturale. A fi repetitor și gânditor deopotrivă, iată o imposibilitate. De aceea, când un gânditor rămâne singur și se află în situația de a fi unic repetitor, el ajunge să-și piardă busola. Mai precis, nu ajunge. Se pierde pe sine și-i pierde pe ceilalți.

Ce fac însă mai micii gânditori, după ce și ei, unii, au repauzat prin celule pentru a-și activa capacitatea de gândire? Ei bine, unii se învârt în gol, ba chiar un gânditor de secundă, dar trainică celebritate a ajuns mai ieri să invente un perpetuum mobile, să rezolve cvadratura cercului și să descopere formula chimică a leacului de nemurire. Acesta a dorit atât de mult să gândească, încât a uitat să se mai repete. Marele gânditor e o creatură sublimă și ineficace a crepusculului, extaziat în contemplarea lăcustelor. Celălalt gânditor, de categoria a doua, este mai puțin decât o lăcustă însăși, fiindcă nu merită nici măcar contemplarea.

Discipolii? Unii dintre ei își descoperă vocația tardivă de repetitori, asudă, învață. Sunt, însă, atât de tracasați de autorități, și atât de slabi, cu sau fără maeștrii lor, încât trebuie să fim prea buni creștini pentru ne pune speranța în ei, pentru a le acorda vreo șansă. Ei pâlpâie, dar nu scânteie pentru că nu pot scânteia, sunt prea umezi și fragili ca amnarul să scapere ceva din această iască. O, prevăd revoltă la auzul acestor triste adevăruri. Dar, din păcate, pentru destinul culturii, socialismul românesc este mai rău decât infernul lui Dante, pe care scria Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate.

Ce se întâmplă însă cu acel excelent critic literar? Cu acel eminent erudit?

Criticul literar este uneori un talentat artist, refuzat și de lumea ideilor și de aceea a repetiției, mater studiorum. El este un spectacol în sine și pentru sine, o personalitate care se va mistui în tăcere. Nu va produce nimic decât o urmă, nu va crea nimic decât un nume, al său propriu. Alteori, criticul literar este un bun repetitor, care va băga în capul studenților dotați cu noțiuni ca aceea de mimeză, sincronism sau psihodramă, ba chiar îi va iniția, după puteri, în micile sau marile mistere ale esteticii. Dar, deși îi revine o funcție la fel de importantă, ba chiar poate mai importantă decât Marelui gânditor, criticul literar a abandonat acea poziție pe care, în perioadele de criză ale culturii române – criză mai puțin acută decât cea de față, ar trebui adăugat – și-au asumat-o Titu Maiorescu, E. Lovinescu sau G. Călinescu (cel de dinainte de război, firește). Criticul de azi nu mai e un gânditor și nu poate nicicum visa să dea o „direcție” culturii române. Din păcate, însă, el nu-și poate permite nici să fie creator pe baza cunoștințelor sale, adică un artist al ideilor, chiar dacă nu neapărat gânditor (deși, după cum am văzut, Marele gânditor însuși a coborât la funcția de estet al ideilor, umplând astfel un gol pe care, de fapt, ar fi trebuit să-l umple alții). Critica românească actuală este profund sterilă, refuzată de idee, menținându-se cel mult la stadiul repetiției corecte, pur teoretice – și aceasta în cel mai bun caz.

Dar marele erudit, oare acela nu este un pilastru al culturii române? Marele erudit este pilastrul multor biblioteci, el se plânge că n-are cărți și, pentru a voiaja în străinătate, acceptă unele inevitabile mizerii. El devoră mii de pagini pe zi, ba chiar scoate și fieșe, pe care le clasează și le utilizează febril, copiindu-le uneori în devălmășie. Personalitate ilustră și bizară, marele erudit este și el un spectacol, un om realizat, un nume pe tomuri voluminoase, care trebuie neapărat să depășească 500 de pagini. El privește în viitor și s-a computerizat deja, fiind practic inutilizabil, întrucât funcția sa este aceea a unei mori în care oamenii nu mai prididesc să arunce sacii cu grâne, astfel că, în cele din urmă, din disperare de cauză, morarul își aruncă în gaura amenințătoare hainele și pantofii. Nimic de făcut, roata se învârte în continuare, cerând, cerând, cerând… Cum ai putea aștepta, de la această moară irațională, nu să gândească, ci măcar să repete ceva, atunci când ea este absorbită în neobosita și complet mecanizata sa activitate de mistuire și excreție?

Ioan Petru Culianu – Cultura română? (III)