Ioan Petru Culianu – Cultura română? (III)

Ioan Petru Culianu este unul dintre numele românilor care nu are nevoie de prezentare. În revista Agora, nr. 3/ iulie-septembrie 1991, număr dedicat lui Culianu, am găsit un articol, Cultura română?, care mi-a plăcut atât de mult încât am simțit nevoia să îl public și pe blog. Chiar dacă revista a apărut în anul 1991 (anul în care Culianu a fost asasinat), articolul este datat 8 septembrie 1982. Alte comentarii nu-și au rostul, articolul fiind la fel de actual în 2015 ca și acum 33 de ani (când a fost scris), ca și acum 24 de ani (când a fost publicat în Agora).

Ioan Petru Culianu – Cultura română? (I)

Ioan Petru Culianu – Cultura română? (II)

Dar acel rafinat estet, acel mistic, acel mare interpret, acel subtil teolog, acel savant iconar, acel genial orientalist? Oare aceștia nu sunt demni reprezentanți ai unei nu mai puțin demne culturi, căreia viitorul îi surâde cu toți dinții?

O, rafinatul estet este un reprezentant strălucit al stilului românesc în transmiterea și prelucrarea culturii. Toți repetitorii români au învățat de la Nicolae Iorga că a scrie înseamnă a te adresa unui cerc restrâns de inițiați, pe care-i încântă neinteligibilitatea stilului. Această modă a devenit, în România, o plagă cu atât mai teribilă cu cât cultivatorii ei, înalți savanți, le lipsește cu totul nu numai substanța mesajului, ci uneori chiar competența. Competenți și incompetenți, sunt la fel de criptici, astfel încât e aproape imposibil să-i mai deosebești unul de altul. Oricum, ei nu scriu pentru mase, ci pentru specialiști. La rândul său, subtilul nostru estet a atins o artă realmente extraordinară în cifrarea mesajelor sale – lucru la care se reduce și substanța și funcția sa în cultura română, aceea a prezentului și a viitorului. El cochetează, desigur, cu guénonismul și „tradiționalismul”, pentru că acesta e singurul lucru care i-a mai rămas din Principiul Speranței. Ba chiar a început în ultima vreme să se ocupe activ de aceasta, la un nivel lamentabil, e drept, întinând, cu interpretările sale rizibile, până și bruma de speranță pe care ne-o puteam pune în trecut, în cultura română care se încropea și trăia între cele două războaie.

Marele mistic, marele hermeneut, marele iconar, marele istoric, marele teolog, marele orientalist, toți sunt infectați de morbul cripticității, fiindcă ei nu se gândesc, nici nu au condiții pentru a repeta ca lumea și, în plus, sunt pe cale de stingere și n-au ce lăsa în urmă.

Cultura e o chestiune de școală, de tradiție, de uimire și efort neclintit. România nu are școală, nu mai are tradiție, nu cunoaște uimire, se ferește de efort. Stagnează.

Luminile, câte mai erau, se sting una după alta. Rămâne un stil greoi de funcționari culturali refuzați de idee și fecundați de partid, de omizi intelectuale care rod fără discriminare toate frunzele care li se pun în față.

Dacă așa se prezintă lucrurile acum, speranța în mâine este inutilă. Ex nihilo nihil, găunozitatea generează găunozitate.

Rămâne să ne întrebăm dacă atâtea personalități libere, creatoare, care s-au putut desfășura în Occident și a căror gândire pătrunde, cu atât mai mult cu cât, din când în când, este stânjenită, și în România, nu pot imprima culturii române a viitorului un destin demn. Din păcate, simptomele actuale indică limpede falsitatea unei asemenea speranțe. Personalitățile de care e vorba constituie, pentru masa naivă, niște mituri, iar pentru autoritățile lipsite de inteligență, dar și de naivitate, o simplă momeală. Nu contează exact cine sunt și ce au spus acele personalități. De altfel, nivelul la care sunt înțelese este de-a dreptul lamentabil. Ceea ce contează, este folosul pe care-l pot trage autoritățile din acest prestigiu, meritat, dar nu și meditat, al marilor mituri ale culturii române din Occident.

Poți rămâne, după caz, tulburat, înciudat, întristat, revoltat, sau uimit de modul în care un român, produs al găunozității culturii sale actuale, receptează pe unul sau pe altul din corifeii culturii românești în exil. Dar, în tot cazul, toți subiecții receptori au în comun un nemărginit, mistic, respect pentru respectivele personalități, fără a pricepe nicio iotă din mesajul lor real. Se vede că veacuri de-a rândul biblia s-a citit la noi în paleoslavă, iar românul a avut pentru ea profundă reverență, dar, dacă s-a apucat s-o și răsfoiască, s-a întâmplat inevitabil că n-a priceput nimic din ea, fiindcă nu-i știa limba. În România, personalitățile de excepție care s-au impus peste hotare nu pot crea cultură și nici nu se pot manifesta decât ca imagini mitice în marasmul intelectual instaurat de socialism. Cultura e școală, e sudoare, efort, rigoare a limbajului și a ideii. Ea trebuie făcută la locul respectiv , cu nuiaua, cu toiagul, cu zăhărelul. Din munca supraomenească a multor refulați, obsedați, asceți, oameni infecți și fără simț social, se naște din când în când un creator căruia îi scapără în cale ideea.

Dar invers, dintr-o sumă de artiști talentați, nu se poate naște o cultură, iar ceea ce nu este nu poate nici renaște, fiindcă renașterea sa nu e decât umbra nimicului.

De aceea, rațiunea ne spune că nu există nici un motiv pentru a spera. Mai bine să abandonăm speranță. Să ne întoarcem privirile. Nu putem ajuta pe nimeni, dacă nu se ajută singur. Dar dacă cumva compatrioții noștri din infernul culturii socialiste cred că mâine va apare un mesia ca să-i îndrume, le putem garanta de pe acum că se înșală: sămânța ultimului mesia ca să-i îndrume, păstrată lungă vreme într-un lac de munte, s-a deteriorat acolo iremediabil de când, pe malul lacului, s-a ridicat un combinat socialist de petrol, care, după obicei, nu produce nimic, dar are darul supranatural să spurce apele.

8 septembrie 1982