Am ajuns în Sibiu printr-un concurs de împrejurări în august 2014, după perioada mea ieșeană (facultate, master, primele joburi). Îmi place să spun că am ajuns la ArtMania (era a doua zi de festival) și nu am mai plecat; în afirmația de mai devreme e mai mult de jumătate de adevăr. Și la un moment dat, Krista Szöcs (pe atunci era în Sibiu și lucra în Librăria Humanitas „Constantin Noica”) m-a anunțat că e posibil să se facă angajări și să trimit un CV. Am trimis CV-ul, iar Anca, coordonatoarea de atunci a librăriei, m-a sunat. Am mers, am stat la o cafea care a predispus la multe povești despre cărți, muzică și scriitori, iar apoi am devenit librar cu acte în regulă. Era începutul lui noiembrie 2014. Locul era superb, oamenii (atât colegii, cât și clienții) extraordinari. Dar nu credeam că o să fie o aventură atât de lungă. După doi ani eram coordonator al librăriei, iar după încă vreo 4 ani, eram în burnout. Era iarna lui 2019-2020 și mă gândeam că trebuie să iau o pauză. Și a venit pandemia, iar lucrurile s-au schimbat: lockdown-ul m-a ajutat să mă odihnesc. Și am continuat până în primăvara lui 2022, când burnout-ul m-a ajuns (iar) din urmă. Și atunci am luat o pauză. Credeam că e definitivă. Opt luni nu am fost librar, dar treceam pe acolo săptămânal. Și în prima zi din ianuarie, anul acesta, mi-am dat seama că îmi lipsesc oamenii, interacțiunea cu clienții, dar și coletele de cărți ce așteaptă să fie desfăcute, cărțile etichetate, răsfoite și, apoi, puse la raft. Atunci m-am întors. Aveam, în mare parte, alți colegi, dar universul părea neschimbat. Clienții fideli veneau la fel ca înainte, după un ceas doar de ei știut. Pentru că librăria nu e doar un spațiu în care se vând cărți. Librăria e un loc care formează. Am văzut sute de elevi care veneau și citeau în librărie (știm, cărțile sunt scumpe pentru o piață ca cea românească), studenți care învățau pentru examene. Acei elevi, acei studenți sunt acum profesioniștii de azi. Nu trebuie să neglijăm evenimentele, fie că vorbim de lansări de carte, performance-uri poetice, spectacole de teatru, dezbateri civice, ateliere cu copii etc. Școala te ghidează, posibil că librăria /biblioteca te formează. Librăria e și un spațiu al dialogului dintre arte, al dialogului dintre generații, un loc în care literatura nu doar că se vinde, ci în care se naște literatura.
Când librăria a fost închisă câteva săptămâni, în primăvara lui 2020, primeam mesaje de la clienți despre cum le e dor de librărie, de interacțiunea cu librarii și cu cărțile. Cred că toți am făcut comenzi online atunci, dar trebuie să recunoaștem că simți altfel cartea pe raftul de noutăți, decât în slide-ul unui site.
În 2020 devenea virală știrea că s-a deschis „prima farmacie de poezie din lume”, iar atunci am răspuns unei anchete din presa locală că e era „vorba de o chestiune de marketing pentru că fiecare librărie este, de fapt, o farmacie.” În librărie am cunoscut o altă lume, nu doar cea a cărților, ci a Oamenilor. Nu pot uita întâlnirile cu clienți obișnuiți care, după doar câteva vorbe, îți spuneau povești impresionante.
Am stat la discuții cu un fost coleg de bancă al regelui Charles al III-lea, cu un fost coleg de clasă a lui Orhan Pahmuk. Asta e fascinant în a fi librar: nicio zi nu are cum să semene cu cealaltă.
A fost sau n-a fost Zafón? Asta era întrebarea pe care mi-o adresam împreună cu un coleg, într-o după-amiază ploioasă din toamna lui 2018. În librăria pustie au intrat câțiva oameni, doi bărbați și trei femei. Toți vorbitori de spaniolă. Cineva îi arată unuia dintre bărbați mini- raftul Zafón – în acel an apăruse în limba română Labirintul spiritelor. Schimbă câteva vorbe între ei, timp în care eu caut rapid pe net o poză cu Zafón. Grupul iese din librărie, colegul meu îmi spune că unul dintre bărbați seamănă izbitor cu autorul „Labirintului…”. Ieșim și noi rapid din librărie să încercăm să ne convingem. Nu era nimeni pe stradă. Am stat minute bune în fața librăriei așteptând să vedem dacă iese cineva de oriunde. Nimeni, nimic.
Ne-am uitat unul la altul și ne-am întrebat dacă nu cumva e mai bine să nu povestim că l-am văzut pe Zafón în librărie, că s-ar putea să creadă colegii/cunoscuții că am luat-o razna. Și după 5 ani aduc întâmplarea în discuție. Poate că între timp am luat-o razna. Poate că lumea și valorile care o ghidează s-au schimbat. Dar rămân cărțile. Mii de cărți necitite, mii de autori necunoscuți.
Librăria e când biserică, când scena unui spectacol de stand-up. Nici nu ne imaginăm cât de fină este granița dintre cele două. E fain să vânezi prețuri și promoții în librăriile online, dar trebuie, din când în când, să pășești și într-o librărie brick to mortar. Într-o societate tot mai digitalizată (și digitizată) poți avea în buzunar mai multe cărți în format electronic decât pot încăpea cărți fizice într-un corp al unei biblioteci județene. Sunt aproape douăzeci de ani de când se tot proclamă diferite morți: ba a cărților, ba a librăriilor, ba a presei. Presa scrisă a cam murit, televiziunea e și ea în moarte clinică. Librăriile nu prosperă, dar supraviețuiesc. Lunar se deschid librării și, tot lunar, se închid altele. Dispar librării independente, se înmulțesc cele deschise de lanțurile de librării. Pentru că o librărie nu poate rezista doar din vânzarea de carte, apar pe rafturi și mese tot felul de alte produse (să le zicem gift-uri). În schimb, foarte ciudat, cartea scrisă pare tot mai vie. De la autorii cunoscuți pe scara lor de bloc și editurile de apartament, la cei traduși și premiați în străinătate și edituri mature, mișcare pe piață există. Piața editorială din România este una mică și, pe cât este de mică, pe atât de multe orgolii adăpostește, de parcă orgoliile (ale unor autori, ale unor edituri) sunt invers proporționale cu tirajele și vânzările unei cărți. Doar că una dintre marile probleme pe care le observ în ultimii ani este perisabilitatea titlurilor: o carte vinde cât încă are mirosul de carte nouă. Apoi intră în uitare. Pare că există doar noutăți și că dispar long bestseller-urile.
Dacă aș recomanda acum câteva cărți apărute în 2023, cumva mi-aș fura pâinea de la gură mie și colegilor. Recomandările le faci în funcție de clientul pe care îl ai în față. Ce vârstă are? Ce îi place? Ce a mai citit? Îi recomanzi Ca să nu se aleagă praful de toate a lui Cosmin Perța sau Specii de Cristian Fulaș? Îl va prinde Trei săptămâni în Atlas de Marius Chivu sau Pasager prin amintiri de Codruț Constantinescu? Încerci cu Cărțile lui Iacob de Olga Tokarczuk sau cu Refugiul timpului de Gheorghi Gospodinov? Un volum de poezie de la Casa de Editură Max Blecher sau o antologie de la Cartier? Antologia Kiwi 2023 sau ceva din colecția n`autor? Biserica de stat sau biserica în stat a lui Oliver Jens Schmitt sau Manifestele sufragetelor tradusă de Deniz Otay pentru editura Vellant?
Recomandările nu sunt deloc simple, depinde cui te adresezi. Dar, slavă Domnului, în 2023 ai ce citi! Timp și stare de lecturi să fie! Și, bineînțeles, bani cu care să umplem rafturile sau memoria Kindle-ului.
Din revista Golan, Librăria cea de toate zilele I. Dialog cu librarii Diana Mihuța, Bogdan Federeac, Paul Simula, Ștefania Drăghici-Oprina & Mihai Pricopoaia, un material de Carmen Florea
