

Câți oameni, atâtea pasiuni; unii au o plăcere în a colecționa timbre, alții monede, sunt unii care au pasiuni ceva mai ciudate – de la a aduna lucruri care au aparținut unor vedete, la o colecționa părți mai intime de la vedete (unghii, păr etc).
Până în adolescență am colecționat și eu destule lucruri: am avut colecții filatelice, numismatice, o colecție de lepidoptere (fluturi), alta de ciudățenii din regnul vegetal… Apoi am început să iubesc tot mai mult lectura și, ca un dat, am început să adun cărți (evit să spun că am început să le colecționez). Între timp am renunțat la vechile obiceiuri și am rămas doar la cărți.
Mulți bărbați au ca pasiune pescuitul, iar eu nu mă încadrez în acei bărbați. Cât am fost ceva mai mic am mers de câteva ori la pescuit, mai ales vara, la țară, împreună cu verișorii mei. Făceam asta în lipsa de alte activități. Nu pot spune că îmi displăcea pescuitul, dar nici nu mă atrăgea să stau ore în șir pe marginea bălții așteptând să tragă ceva firul de nailon. O parte din verișorii mei erau pasionați și încă sunt; dacă eu mă pot lăuda cu o bibliotecă în continuă expansiune, ei se pot lăuda cu o mulțime de articole de pescuit. Cu toate acestea, nu mi se pare ciudat faptul că îmi place foarte mult să mănânc pește – dau vina pe un moment de acum 25 de ani: maică-mea era însărcinată în 9 luni și era aproape termenul când a coborât din casă din cauza poftelor: îi se făcuse poftă de bere și pește. Nu a mai apucat să le guste atunci, a ajuns la maternitate și abia a doua zi a venit taică-miu la spital cu berea și peștele prăjit. Și uite că așa m-am ales și eu cu două alimente (bere e aliment, nu-i așa?) pe care le iubesc.
Revenind la pasiuni: și acum mă fascinează obiectele vechi, dar nu mai simt nevoie să le colecționez. Mai am păstrate, totuși, mai multe obiecte (documente, fotografii) care au legătură cu istoria familiei. Poate că la un moment dat voi încerca să caut să îmbogățesc colecția aceasta personală cu câteva obiecte (și aici mă refer măcar la câteva decorații de război) care știu că au fost în posesia străbunilor mei, dar s-au rătăcit.
Sunt și pasiuni pe care nu le poți pune în practică: aș colecționa, dacă s-ar putea, momente, gusturi, trăiri și sentimente. Uneori îmi imaginez un muzeu al sentimentelor, să intri în el și să vezi expuse cele mai felurite sentimente și nu doar atât: să le poți trăi în momentul în care te apropii de el. Poate că vă gândiți că acest lucru e posibil, că sunt imagini care pot reda bine sentimentele, dar nu este destul o imagine pentru a retrăi un moment, un fior: ai nevoie de mediu, de stare, de foarte mulți alți facturi.
Și cum visul meu privind muzeul trăirilor nu poate fi realizat, rămân la pasiunea mea pentru blog și pentru lecturi.
PS: în micuța garsonieră în care locuim, deși este puțin spațiu și toate-s înghesuite, au încăput și două mașini de scris (una dintre ele, un Consul din 1977 este în imaginea de la începutul postării)