Prima încercare de a ajunge pe Vf. Negoiu am avut-o pe 3 august 2017. Am plecat în acea zi, cu întârziere, din Sibiu spre Lacul Bâlea, urmând ca de la Bâlea să mergem spre Lacul Călțun, iar de acolo, prin Strunga Doamnei, spre Vf. Negoiu. Planul de acasă nu s-a potrivit cu cel de pe munte, astfel că în acea zi am ajuns doar până la Călțun, iar de acolo am coborât spre Bâlea pe poteca lui Grigore (încercând să ne ferim de încă o urcare și coborâre a Vf. Lăițel – 2390 metri), astfel că Negoiu ne-a rămas un fel de restanță și, cum vara asta am rezolvat alte restanțe, trebuia să ajungem pe Negoiu. Mai mult: eu îmi doresc să alerg la 2×2 Făgăraș (sau măcar la x2 Făgăraș), concurs de alergare montană al cărui traseu ajunge pe cele mai înalte vârfuri din România într-o singură zi, dar i-am promis Ritei că prima data ajugem împreună pe Negoiu, apoi văd eu ce fac.
Așa că încercăm din nou să ajungem pe Negoiu, de data aceasta pornind de la Cabana Negoiu (1540 metri), iar urcarea să o facem prin Șaua Cleopatrei, așa că joi, 2 august, pornim din Sibiu spre Porbumacu de Sus, după ce lăsăm mașina la cariera marmură, iar de acolo continuăm drumeția până la Cabana Negoiu.
Am ajuns la cabană (după ce am oprit și la Casacada Șerbota) pe la ora 18.00. Și ce să faci la cabană până la lăsarea întunericului? Am băut o bere, am schimbat câteva vorbe cu un motociclist enduro (cu care aveam mai multe în comun decât credeam, tipul fiind coleg de muncă cu un verișor de-al meu), apoi l-am văzut pe tânărul și proaspătul cabanier pregătindu-se de crăpat lemnele pentru iarnă. Îl întreb pe cabanier dacă nu mai are un topor, îmi răspunde afirmativ, astfel că până la lăsarea întunericului am crăpat lemne cot la cot. În pauze am urmărit în depărtare ursul care dă târcoale zonei, am schimbat vorbe, am primit sfaturi.
Se lasă întunericul, ne cazăm la prici. În mansarda cabanei vechi se mai afla un grup de drumeți din județul Alba ce urma ca dimineață să facă același traseu. Am vorbit cu cabanierul, ne-a dat câteva lemne, am făcut un foc în fața cabanei, am depănat povești la o gură de vin și câteva ciuperci făcute la foc (meritul e al grupului din Alba, doi dintre ei au cules ciupercile și le-au pregătit). (A venit, firește, întrebarea: Dar tu nu lucrezi aici? Te-am văzut tăind lemne…)
Dimineața ne-am trezit devreme, puțin amorțiți de frigul din seara precedentă. Punem rucsacii în spate, salutăm oamenii care s-au trezit mai târziu ca noi și ne pregătim de plecare. Unul dintre salvamontiști ne întreabă pe ce traseu, iar pentru noi răspunsul era unul singur: „Prin Șaua Cleopatra, Custura Sărății nu e de noi”, salvamontistul ne-a încurajat și a spus că nu crede c-am avea probleme nici prin Custura Sărății, mai ales că vremea e bună (asta ne-a făcut inima să crească). Am zâmbit și am purces la drum.
Ceața învăluia crestele, apoi acoperea văile. După aproximativ o oră și jumătate, timp în care ne-am intersectat cu doi motaniarzi care porniseră puțin înaintea noastră de la cabană, pe o creastă santinela ne supraveghea cu atenție. Era semn bun. De fiecare dată când întâlnim câte o capră neagră sau marmotă ni se pare că e un semn bun. Dar asta pentru că ne oprim, o urmărim cu atenție, zâmbim, ne bucurăm și continuăm traseul încărcați cu muuuultă …ceva ce seamănă cu beția.
După încă jumătate de oră ajungem la Piatra Prânzului (aprox. 2100 metri), cumva la jumătatea distanței. Ne oprim să ne tragem puțin sufletul, ne întâlnim cu alți doi veterani ai muntelui (pe care i-am auzit seara, la un pahar de tărie la cabană, depănând amintiri de acum 30 de ani), îl ajutăm pe cel care nu-și revenise din aventura bahică și continuăm urcușul pe grohotiș. Ceața reapare, marcajul e bun, astfel că nu ne încurcă, ci din contră: ne ajută la păstrarea unei temperaturi optime a corpului. Din Șaua Cleopatrei (2430 metri), ceața pare să se rărească. În jumătate de oră suntem pe Vf. Negoiu: dragoste la prima vedere. Doar că nici ceața nu ne-a uitat, astfel încât nu am putut vedea mai nimic: nici Vf. Moldoveanu, nici Lacul Vidraru, dar pe acestea le-am văzut când am urcat a doua oară pe Negoiu. Dar aceasta-i altă poveste.
Când am ajuns acasă și ne-am uitat la fotografii ne-am dat seama că pe Negoiu am urcat pe 3 august, la fix un an după tura „ratată” de care trebuia să scăpăm ca restanță.
Prieten de nedespărțit din drumețiile prin Munții Făgărașului trebuie să vă fie Harta de drumeție a Munților Făgăraș
Nu uitați: pe munte vremea se schimbă foarte repede, am avut ture ratate din cauza bătăturilor sau pentru că ne-am udat (pentru că gecile nu erau impermeabile). Sunt multe greșeli pe care le puteți face și care duc la depărtarea de ceea ce contează: plăcerea de a merge pe munte. De aceea contează cum vă echipați, de la șosete, tricou tehnic, pantaloni, la polar, foiță, ghete sau bețe de trekking.
