„Solenoid” a fost, cu siguranță, cea mai așteptată carte a anului 2015. Toată lumea știa că Mircea Cărtărescu lucrează la un roman, dar nimeni nu știa ce urmează să publice. Chiar dacă la Târgul de Carte Gaudeamus din această toamnă cartea publicului a fost votată Biblia pierdută a lui Igor Bergler, adevărată vedetă a fost romanul lui Mircea Cărtărescu. Am început zilele acestea să o citesc. Deși este o cartea grea (la propriu și la figurat), pe care nu vrei să o lași din mână, agitația din această perioadă a anului m-a făcut să o las deoparte până după sărbători.
Cu Solenoidul-ul în mână mă întrebam ce va mai scrie Mircea Cărtărescu în viitor. Și mi-am amintit de ceva ce-am citit în Jurnal-ul său.
22 martie 1990:
„Lumea literară începe să renască din cenușă, și mă simt în ea un om cu o anume importanță. Scrisul rămâne, evident, obiectivul nr. 1 și mai departe. Cum se mai poate face ceva la fel de bun ca Nostalgia și Levantul?Am 40 de pagini de poezie, din care vreo 25 sînt la nivelul meu. Dacă voi merge poezie, cred că în doi ani aș putea avea un nou volum serios. Dar cît aș vrea să fac proză…” (Mircea Cărtărescu, Jurnal, Humanitas, 2001, p. 27)
9 aprilie 1990:
„Voi scrie prost câțiva ani, voi încerca tenace toate fisurile, voi descoperi poeți și poeme, ca între ’76 și ’79, pentru ca – poate, de prin ’95, ’96 – să demarez iar și să prind literatura adevărată. Am avut zece ani de literatură. Dă-mi încă zece și vei ajunge să te mândrești cu mine.” (Idem, pp-32-32)
Trecând peste teama firească a scriitorului de a se plafona, de a nu reuși să se ridice la nivelul propriilor așteptări și de a se depăși, Mircea Cărtărescu a reușit să se impună ca cel mai important scriitor român contemporan și unul dintre scriitorii români care sunt primiți bine și în alte țări. Și aici vreau să citez din Jurnal: Imaginea mea începe să devină cea a „autorului de succes”, supralicitată până la scârbă și dispreț. Trec într-o zonă pe care mi-am dorit-o, dar într-un fel pe care nu mi l-am dorit. Să mă țin deoparte de provincialismele astea, să fiu fericot când n-or să mai creadă că mă înțeleg (Idem, pp. 280-281) La nici patru ani de la întrebarea „Cum se mai poate face ceva la fel de bun ca Nostalgia și Levantul?” a apărut primul volum din trilogia Orbitor, iar acum, după încă două decenii, Solenoid. La mai puțin de o lună de la lansarea la Gaudeamus Solenoid stârnește numeroase comentarii, atât în reviste, cât și pe bloguri și pe rețelele sociale. Și mai toate vocile spun că Solenoid este cel mai important roman din literatura română. Eu aștept să treacă sărbătorile pentru a mă convinge. Între timp…
Sâmbătă, 19 decembrie, în prag de sărbători, Biblioteca Județeană Astra este gazda unui eveniment special care are legătură cu tot ce am scris mai sus: Mircea Cărtărescu lansează romanul Solenoid. Va vorbi, alături de autor, scriitorul Radu Vancu. Evenimentul începe la ora 18.00 în Sala Festivă a Bibliotecii Astra și este urmat de o sesiune de autografe.
„Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele. În viaţa mea obscură, în afara oricărei istorii, şi pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat lucruri care nu se întâmplă, nici în viaţă şi nici în cărţi. Aş fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură şi ambiguizează sensul faptelor. Aş putea să le păstrez pentru mine, cum le-am ţinut până acum, şi să mă gândesc la ele până-mi crapă capul în fiecare seară în care stau ghemuit sub pătură, pe când afară ploaia izbeşte furios în geamuri. Dar nu mai vreau să le păstrez doar pentru mine. Vreau să scriu un raport, deşi nu ştiu încă în ce fel şi ce-am să fac cu paginile astea. Nu ştiu nici dacă e timpul potrivit pentru asta. Încă n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerenţă, faptele mele sunt vagi fulgerări în netezimea banală a celei mai banale vieţi, mici crevase, mici inadvertenţe. Formele astea informe, aluziile şi insinuările, accidentele de teren uneori insignifiante în sine, dar căpătând, luate-mpreună, ceva străin şi obsedant, au nevoie de o formă ea însăşi nouă şi neobişnuită ca să poată fi relatate. Nu roman şi nici poem, căci ele nu sunt ficţiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindcă multe dintre faptele mele sunt singularităţi ce nu se lasă reproduse nici măcar în laboratoarele minţii mele.“
„O carte nu povestește viața unui om, ci înfruntarea dintre viața unui om și viața literaturii” (25 iulie 1993, Jurnal, p. 271)
P.S.: Înainte de sărbători puteți cumpără Solenoid cu 30% reducere.
