Scriitorul italian Antonio Tabucchi a murit duminică, 25 martie, la Lisabona, la vârsta de 68 de ani din cauza complicaţiilor generate de „o maladie îndelungată”(a se citi cancer) după cum scrie presa.-Şi ce v-a făcut să deveniţi totuşi scriitor, cum aţi început să scrieţi?
–Din întîmplare. Aşa cum se întîmplă lucrurile importante în viaţă. Eram filolog, toată viaţa m-am ocupat de filologie, şi mă ocupam de manuscrise iberice din secolul al XVI-lea. Era vară, soţia mea aştepta să nască al doilea copil al nostru, eu nu prea ştiam ce să fac şi am început să scriu.
Şi câteva idei scrise prin decembrie 2009 după lectura romanului Tristano moare (Polirom, 2009)
Viaţa povestită sub morfină
Tristano este un veteran de război octogenar, dependent de morfină, care îşi aşteaptă sfîrşitul suferind de o teribilă cangrenă. La sfîrşit de august, Tristano, imobilizat la pat, începe să îşi povesteşte viaţa, temerile, iubirile, divaghează: alternează întîmplările reale cu delirurile provocate de morfină – originalitatea vieţii sale povestite este dată tocmai de această confuzie: amintire-fabulaţie. Un scriitor îl veghează, ascultă şi (re)scrie romanul despre viaţa lui Tristano.
În monologurile sale, niciodată nu se adresează unui acelaşi auditoriu. Deseori se pare că vorbeşte cu Frau („Doamna” în limba germană), consoarta acestuia, cea care îi citeşte poezii duminica şi îi face injecţiile zilnice. Dar morfina, care ar trebui să-i calmeze durerile provocate de cangrenă, îi răvăşeşte memoria astfel încât el încurcă peroanele cu personajele, biografia proprie cu istoria universală. Astfel, pe lîngă Frau, ca mari iubiri, apar Rosamunda, Daphne, Puştoaica, Mavri, Saki, Giudita sau Marilyn Monroe, toate construite după acelaşi tipar. În lupte îi are drept camarazi pe Ninototo, Clark Gable, doctorul nazist Ziegler, comandantul fascist Papagos sau poeţii Byron şi Kavafis. Bătrînul este conştient de efectele morfinei şi recunoaşte: „chiar şi delirul meu sînt tot eu.”
Ceea ce povesteşte Tristano frapează, dar nu prin neverosimilitate, cum s-ar crede, ci prin conţinutul lor. Tristano, ca soldat luptător în al Doilea Război Mondial, este în acelaşi timp erou, laş, trădător, salvator. Dar tot ce a făcut a fost să lupte pentru libertate, acel cuvînt elastic care „în gura unuia sau a altuia se transformă într-altul.”
În loc de erou naţional, cu pieptul plin de decoraţii, Tristano sfîrşeşte necunoscut, delirînd pînă în ultima clipă, cîntînd, recitînd poezii, filosofînd: „În mine totul e tot ros de cangrenă, (…) sunt ca un sac golit şi asta îmi dă dreptul să filozofez cît am chef şi cît îmi place.”
Tristano moare , lecţia care te ajută să desluşeşti sensul unei vieţi şi să răspunzi la întrebarea: ce înseamnă a-ţi povesti viaţa?
