Categorii
Blog

Turnul Sfatului: Povestea librarului sibian care fotografiază păsări ”alergând”. „Nu avem doar vrăbii și porumbei”

Bogdan Federeac este cunoscut în Sibiu îndeosebi pentru legătura pe care o are cu librăria Humanitas. Aici îl veți găsi în majoritatea timpului. Puțini sunt însă cei care cunosc și marea sa pasiune pentru natură. Fede are un blog în care notează frumoasele sale drumeții și alergările montane, de care s-a îndrăgostit în urmă cu câțiva ani. Cea mai mare distanță pe care a alergat a fost de 62 de kilometri pe care i-a făcut „din greșeală”. Fotografiază diferite specii de păsări și până acum a ajuns la 175 dar își dorește să găsească cel puțin 200 de specii.

Am stat de vorbă cu Bogdan despre plăcerea de a-și petrece timpul liber în natură, poezie, munca de librar și cele mai frumoase destinații ale sale de până acum. Despre drumețiile lui Bogdan și animalele pe care le fotografiază puteți citi pe blogul său, Lumea lui Fede.

Poezie, librărie, natură, le-ai încercat pe toate. Însă care este partea care te atrage cel mai mult?

Deși pare grea întrebarea, răspunsul e simplu: natura. Iubesc librăria în care lucrez (soția este uneori geloasă pe relația mea cu librăria) și nici nu-mi dau seama cum anul acesta se fac șapte ani de „relație”. Cu poezia am o legătură de aproape douăzeci de ani, deși în ultimul timp am cam neglijat-o, în sensul că îi ajut pe alții: citesc pe cei mai tineri ca mine, le dau sfaturi, îi îndrum unde sau dacă să publice. Dacă librar sunt full time, part-time sunt secretarul de redacție al revistei Euphorion. Ambele sunt conectate, literatura e pretutindeni. Atât în librărie, cât și la revistă am contact direct cu creatorii, dar și cu cei care consumă literatura. Pandemia a îngreunat puțin legătura directă autor-cititor: evenimentele s-au mutat în online, emoția întâlnirii cu scriitorul s-a diminuat, la fel cum și bucuria de a obține un autograf a trebuit amânată. 

Cu natura este o altă poveste. M-am născut și am copilărit în județul Botoșani. Timpul liber (cel în afara școlii) se împărțea între umblatul pe coclauri cu prietenii, atât pentru diverse jocuri sau pentru recoltarea plantelor medicinale, cât și pentru observarea păsărilor și fluturilor din zonă. Acestea erau activitățile pe timp de zi: odată cu lăsarea întunericului era timpul dedicat scrisului și cititului. Când m-am mutat în Sibiu am rămas fascinat de împrejurimi, în special de Munții Făgăraș pe care îi vedeam din orice punct al orașului. Bineînțeles, s-a reactivat copilul din mine care spunea că trebuie să îi iau la pas, să îi cunosc, să observ flora și fauna. Primul drum, cu mașina, pe Transfăgărășan, mi s-a părut fabulos, dar știam că în afara mașinii este o altă lume. Și ușor-ușor am început să o descopăr. Apoi au fost Munții Cindrel, Munții Lotrului, Podișul Hârtibaciului, Valea Oltului, rezervația naturală Lacurile de la Mândra etc. și, pe măsură ce începeam să cunosc zona, încercam să scriu pe blog despre ceea ce vedeam. 

Apoi a venit anul 2020, a început pandemia, a urmat lockdown-ul. Librăria s-a închis. Mi s-a închis o lume. Credeam că voi folosi timpul pentru a alerga (în jurul blocului, așa cum erau regulile), pentru a citi și a scrie, mai ales că multe drumeții, multe locuri pe care le-am descoperit nu și-au găsit loc în paginile blogului. Doar că starea psihică mă împiedica să le fac. Era primăvară, vremea era bună, mare parte din zi mi-o petreceam pe balcon… Și auzeam un cântec ciudat și nu știam cine e cântărețul. După câteva zile am văzut o pasăre mică, gri-negricioasă, cu alb pe aripi și cu roșu la coadă. Eram intrigat și am început să caut informații. Era un mascul de codroș de munte și mi se părea ceva fascinant. Apoi am început să urmăresc zilnic păsările din cartier. Pe lângă mierle, vrăbii de casă, coțofene, gaițe, stăncuțe și porumbei domestici, am observat că sunt codroși de munte, sticleți, florinți, ciocănitori de stejar, iar pe deasupra blocurilor se rătăcea câte un șorecar comun, câte un uliu păsărar, o rață mare sau câte o barză – mi s-a reactivat pasiunea din copilărie, când umblam să cunosc fauna. Și tânjeam tot mai mult după drumețiile pe munte. Și avea să vină mijlocul lunii mai, să putem ieși din casă, să merg la librărie și la redacție și să ies pe munte. Doar că lumea nu a mai fost aceeași: evenimente culturale nu au mai fost, tot mai puțini oameni intrau în librărie; numai natura părea să nu se fi schimbat, să fie la fel de ispititoare, ba chiar mai ceva.  

Cum ai descoperit alergarea? A fost o activitate începută pentru sănătatea fizică sau cea mentală?

Cu alergarea este o poveste destul de simplă. Pe la mijlocul lui 2017 mergeam la stomatolog și povesteam tot felul de lucruri cu medicul. Mi-a atras atenția povestea unui coleg de-al său, alergător montan (nici nu înțelegeam ce înseamnă alergarea montană) care adună kilometri după kilometri, atât ca distanță, cât și ca diferență de nivel, care alerga atât prin parc, cât și pe crestele munților. Povestea a rămas acolo, în cabinet, dar nu știam că prinde rădăcină și în mintea mea. Apoi, în martie 2018, cu puțin timp înainte să ne mutăm – stăteam pe bulevardul Victoriei, vin de la librărie și-i spun soției că ies la alergat. Zis și făcut. Ajung în parc, fac cea mai scurtă încălzire posibilă și încep să alerg. Am dat o „tură scurtă”: 2.31 kilometri în aproape 12 minute. Mi-am jurat că nu mai fac asta niciodată. Doar că după două zile uit și, la fel, după terminarea programului de la lucru, ajung acasă, mă schimb și ies la alergat. 2 kilometri în 10 minute. Încă două zile și ies din nou, de data asta două ture. 

Apoi aflu despre un concurs de alergare montană ce urma să se desfășoare la Rășinari, „Urme pe Play”. Mi se aprinde beculețul, îmi amintesc poveștile despre alegătorul montan. Iau una dintre cele mai ciudate decizii și mă înscriu la concursul ce urma să se desfășoare peste o lună. Când mi-am dat seama de nebunia făcută, am început să mă pregătesc: să ies mai des la alergat, să alerg mai mult și mai corect, să renunț la bere și sucuri acidulate, dar și la mesele haotice. Apoi, pe 15 aprilie 2018 luam startul la proba de cros a concursului „Urme pe Play”. Au fost cei mai frumoși 13 kilometri (cu 850 metri diferență de nivel) de până atunci. M-am virusat. Abia așteptam următoarea competiție. 

Apoi am alergat la Maratonul Internațional de la Sibiu (semimaraton), Roșia Montană Marathon (cros), Cozia Mountain Run (30 kilometri), Cindrel în Alergare (semimaraton), Ciucaș X3 (semimaraton), Trascău Trail Run (semimaraton) și tot așa, până în martie anul următor când luat o altă decizie ciudată și am alergat primul ultramaraton montan. Nu alergam pentru podium (nu am nici psihicul, nici condiția fizică pentru așa ceva), ci de plăcere. Nu aveam un program de antrenament coerent, nu mă interesa condiția fizică, ci să nu mă accidentez. Mă antrenam pe străzile orașului, prin Subarini și Gușterița, dar abia așteptam să redescopăr în alergare munții pe care îi știam din drumeții. Și mi-am dat seama că alergarea montană era o formă de terapie. Trebuia să îți împingi limitele, să dozezi energia între start, punctele de control / alimentare și finish. Să ai puterea, atât fizică, dar și psihică, să pui pas după pas sau cum spunea Tibi Ușeriu, „atunci când nu mai poți, mai poți puțin”. Când prietenii au început să spună că e o nebunie să alergi pe munte, le replicam că tocmai prin asta mă feresc de nebunie.

Cum alegi destinațiile pentru excursiile pe care le postezi pe site?

Din păcate scriu tot mai puțin pe blog, asta deși călătoresc tot mai mult. De altfel, pentru mine și o plimbare prin pădurea din Dealul Dăii este o călătorie și, de multe ori, o aventură. Nici nu ne dăm seama câte viețuitoare sunt în preajma noastră, iar noi nu aveam ochi să le vedem, urechi să le auzim. Anul trecut am fost surprins să descopăr o pereche de pescărași albaștri (sunt niște păsări superbe, mici, albastre, cu un cioc disproporționat, despre care nici nu ai crede că sunt din fauna României) pe Cibin, la zece minute de unde locuiesc. Să spunem că anul acesta e an de documentare, în care voi posta mai puțin pe blog și mai mult voi călători și voi aduna informații și imagini. 

Cum te împaci cu fotografia? Este doar un hobby prin care creezi imaginile cu care ilustrezi povești sau ai putea sa o transformi în ceva mai serios?

Sunt un fotograf amator, unul începător. Obișnuiam să ilustrez poveștile cu imagini realizate cu telefonul mobil, apoi, acum doi ani, soția mi-a făcut cadou un DSLR tocmai ca să am imagini mai bune pentru acele povești. Doar că fotografia, chiar și când ești amator, este o pasiune scumpă. După ce am primit aparatul foto și am început să îl folosesc pentru peisaje și clădiri, mi-am dat seama că am nevoie de un al doilea obiectiv, cu distanță focală mai mare, pentru a putea surprinde diferite animale de la distanță. Și intri într-un cerc vicios în care, atât aparatul, cât și obiectivul foto nu mai corespund noilor nevoi. Vrei să stai la pândă în sălbăticia Făgărașului pentru a surprinde ursul în mediul lui sau să fotografiezi păsări timide de la distanțe tot mai mari. Și așa am ajuns ca anul acesta să îl dedic unui proiect de birdwatching, o pasiune care în România are, probabil, câteva sute de adepți, dar destul de comună în Europa. Este vorba de Big Year, o provocare personală prin care, în decursul unui an calendaristic, să reușesc să fotografiez cât mai multe specii diferite de păsări. Știam despre Big Year nu doar de pe urma filmului omonim, ci și grație unui grup de Facebook unde se desfășoară sub forma unui concurs cu premii simbolice. Astfel, pe 2 ianuarie, când coboram de la Cabana Bărcaciu, după ce reușisem să fotografiez ciocănitoarea de munte și cea cu spate alb, poate cele mai rare specii de ciocănitori de la noi, m-am hotărât ca anul 2021 să-l dedic Big Year. 

Care a fost cea mai frumoasă drumeție a ta de până acum? 

Nu aș minți dacă aș spune că toate drumețiile concurează pentru cea mai frumoasă, chiar și cea care pare cea mai banală plimbare prin natură. Aș putea răspunde că Delta Dunării (cu Munții Măcin) sau Munții Piatra Craiului, dar trebuie să recunosc că mă gândesc destul de des la ziua de 30 august 2019 când, împreună cu soția, ne-am trezit la 4 dimineața, am făcut bagajul și am pornit spre Bâlea Lac. De acolo am urcat în Șaua Capra, am continuat să mergem spre Monumentul Alpiniștilor, am trecut pe la Fereastra Zmeilor, am traversat La Trei Pași de Moarte, am trecut de Monumentul Nerlinger, apoi de Parul de Fier, am ocolit Vârful Arpașul Mare și Vârful Mircii, am trecut pe la Lacul Podu Giurgiului, am trecut prin Șaua Podragu, am ocolit Vârful Tărâța, apoi ne-am trezit în fața „Marelui Trapez”, am urcat pe Vârful Viștea Mare, apoi pe Moldoveanu și ne-am întors la Bâlea Lac (întunericul ne-a prins în zona La Trei Pași de Moarte). Au fost aproape 30 de kilometri parcurși în 17 ore de mers susținut, am urcat pe cel mai înalt vârf montan din România, am trecut pe lângă capre negre și marmote, pe lângă lacuri glaciare cu ape limpezi. Porțiunea acesta din creasta Făgărașului e una dintre cele mai frumoase și liniștitoare locuri pe care le are România.

Care a fost cea mai mare distanță pe care ai parcurs-o în alergare?

În martie 2019, la Șuncuiuș, în Munții Pădurea Craiului, am luat startul Primavera Trail Race, primul meu ultramaraton. Se consideră ultramaraton orice concurs de alergare cu distanța mai lungă de 42.195 kilometri. Până atunci nu alergasem nici măcar un maraton (cel mai mult „doar” 30 de kilometri în Munții Cozia), iar de la start la finish mă așteptau 53.5 kilometri. Și, ca să fie mai frumos, pe o porțiune, furat de frumusețea peisajului, am ratat marcajele traseului și nu înțelegeam de ce nu mai văd pe nimeni în față și pe nimeni în spate. Abia când am ajuns la finish și am început să povestesc cu ceilalți concurenți despre cum a fost traseul și poveștile noastre nu coincideau am realizat că am făcut o buclă în afara concursului (pe scurt, m-am rătăcit), astfel că în timp ce ceasurile celorlalți indicau 53.5 kilometri, al meu arăta 62 kilometri. 

Ce planuri ai pentru viitorul apropiat?

Mi-este greu să vorbesc despre planuri în acest moment. Deocamdată mă concentrez pe activitățile obișnuite (librărie, redacție), iar în timpul liber încerc să adun specii noi de păsări la Big Year: de pe 2 ianuarie până acum am fotografiat 175 specii și devine tot mai greu să găsesc altele (mi-am propus să ajung la minimum 200). În sinea mea sper ca toate aceste drumeții și excursii, informații și fotografii să le materializez cumva. Mi-ar plăcea ca, în câțiva ani, să reușesc să realizez un ghid al Sibiului și al împrejurimilor, bazat pe istorie, natură și faună, dar și un album cu informații despre păsările României, pentru că nu avem doar vrăbii și porumbei.

Publicat pe Turnul Sfatului (23.05.2021)

De Bogdan Federeac

M-am născut în 1989 și sunt licențiat în filologie.
Scriu prin reviste din 2003;
Primul blog l-am avut in 2008, iar din 2011 am avut câteva colaborări cu presa centrală;
În 2012 am lansat www.fede.ro și tot în 2012 am publicat un volum de versuri.
Din primăvara lui 2015 am început să cartografiez România frumoasă, România mea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Enter Captcha Here : *

Reload Image