A fost la modă, în ultimii ani, să se vorbească despre cât de mult rău a făcut capitalismul industriei românești. Că s-au închis și distrus fabrici pentru a lăsa loc hypermarketurilor sau ansamblurilor imobiliare este o afirmație parțial adevărată. Spun parțial pentru că nu toate fabricile și uzinele românești au fost închise după 1990 pentru a se ridica altceva, cu alt scop, pe acea locație. Sunt destul de multe cazurile când afaceriști locali sau chiar grupuri de angajați au preluat fabricile, iar acestea funcționează și în anul de grație 2015. Un alt reproș al presei economice este legat de numărul de angajați: înainte de 1989 lucrau mii de oameni într-o singură uzină, fabrică sau combinat. Argumentul numărului de angajați nu este unul care să stea în picioare, este demontat de cifre. În Iași sunt cel puțin două cazuri de firme care există astăzi, dar sunt desprinse din coloșii dinainte de 89, care au mai puțin de un sfert din numărul de angajați din timpul „epocii de aur”, dar care au cifre de afaceri și profitul de cel puțin două ori mai mare. Este un adevăr: mai mulți angajați nu înseamnă neapărat producție mai mare și rentabilitate. Astăzi lucrurile nu mai există doar din inerție sau pentru că așa vrea Partidul și Tovarășul; astăzi contează cifrele: nimeni nu vrea să țină în spate o afacere păguboasă.
Am un prieten din Bârlad care tot ridică în slăvi fosta fabrică de rulmenți și cât de bine era înainte de 89 când mare parte din bârlădeni lucrau acolo. Paranteză acum: în România își desfășoară activitate o firmă, Tente, parte dintr-un grup creat în Germania în 1923, care are filiale pe 5 continente , în 25 de țări. Este cel mai mare producător de role și roți din Europa, produce de la roti pivotante cu frana, la jante, la tot ceea ce trebuie ca un cărucior de copii să fie mobil, la fel și în cazul lizelor, cărucioarelor din hypermarket-uri și așa mai departe. Este vorba despre o firmă ancorată la nevoile societăți actuale, nu produce doar de dragul de a avea activitate. Bine, prietenul este cam de aceeași vârstă cu mine, deci nu are de unde ști cum era pe atunci, știe acest lucru doar din relatările părinților și cunoscuților mai în vârstă, deci al nostalgicilor care afirmau că pe atunci era mai bine că fiecare avea un loc de muncă și un acoperiș deasupra capului. Văzând cum stau lucrurile acum, când nu găsești forță de muncă, să fi fost altă situație acum 25 de ani? Nu, nu cred, pur și simplu fiecărui om, cât de neîndemânatic, i se oferea un loc de muncă. Asta nu înseamnă că oamenii erau și buni la ceea ce erau puși să facă. Asta înseamnă că erau probleme cu productivitatea. Dacă ar fi fost o altă situație, România nu ar fi trebuit să apeleze la măsuri extreme pentru a scăpa de datoriile extreme, ci ar fi trebuit să le achite din surplusul pe care îl obținea de pe urma coloșilor industriali. Și se știe astăzi că așa ceva era imposibil. Nostalgicii „epocii de aur” ar trebui să fie mai tăcuți și să pună osul la muncă, să fie România de azi un loc mai bun pentru a putea fi numit „acasă”.
