La finalul lunii noiembrie, un implus ciudat m-a făcut să mă înscriu la Transylvania 100k, proba de 50 de kilometri. O nebunie, dacă mă gândesc la faptul că până atunci cea mai lungă distanță alergată a fost puțin sub 30 km, la Cozia Mountain Run. Prin ianuarie, într-o sâmbătă, ies cu un prieten la „o tură de parc”. Doar că tura se lungește, ieșim din Sub Arini, alergăm prin Dumbrava, ajungem pe Platoul Poplăcii, ne întoarcem: 20 km cu eforturi minime. Am început să prind curaj. Doar că vine luna februarie, distanțele și pace-urile nu-mi mai ies conform planurilor. Fac și a doua nebunie: mă înscriu la Primavera Trail Race, proba de maraton (undeva la 48 de km), să nu mă ia Transylvania prin surprindere. În după-amiaza zilei în care m-am înscris, pe Facebook, apare știrea că traseul de la Primavera a fost omologat de ITRA, se vor acorda 3 puncte, doar că lungimea traseului e nițel mai mare: 53.2 km. Cred că abia atunci mi-am dat seama de inconștiența mea. Se așterne blocajul psihic: nu-mi mai iese nicio alergare, nici măcar plimbările cu bicicleta. Colac peste pupăză, înainte de mijlocul lunii martie încep să simt și o durere surdă în tibia piciorului drept. Noroc cu drumețiile de duminică (mai un drum scurt Păltiniș-Șaua Bătrâna, ba un traseu extins pe Măgura Cisnădiei).
Vineri, 29 martie. În jurul amiezii plecăm spre Șuncuiuș: eu, Rita și Nic (Ioan Conțiu); la o oră distanță se pornesc ceilalți sibieni: Bogdan Vinți și Daniel Florin (Paga). Ajungem în Șuncuiuș și vine întrebarea: „Unde, pana mea, faci peste 2200 metri diferență de nivel pe delușoarele ăstea?”. În Șuncuiuș ne așteaptă Raluca, o prietenă de-a lui Nic. Ridicăm kit-urile, mergem să mâncăm ceva, ne întoarcem pentru ședința tehnică. Ne întâlnim cu ceilalți din Sibiu. Încep să se ducă din emoții. În sala de sport văd câțiva alergători de la elite. În cadrul Primavera Trail Race urmează să aibă loc și prima ediție a Campionatului Național de Alergare Montană Ultramaraton. Sunt înscriși 22 de bărbați și 9 femei la categoria elite, în funcție de rezultate, se face lotul național pentru Mondiale. Ne retragem la căbănuța unde ne-am cazat, la câteva sute de metri de start.
Sâmbătă, 30 martie. Am dormit iepurește, m-am trezit fără ceas. Deși i-am spus gazdei că dimineață nu ne trebuie decât câte o cafea, ea aduce și ceva de-ale gurii. Îi explic că a doua zi servim micul dejun cu mare plăcere, de data asta nu intră. Pregătesc rucsacul, pun vreo 5 batoane de snikers, 300 de grame de alune de pădure și stafide extra, 1 litru de apă. Ascund, pe fundul rucsacului, 2 batoane de magneziu și câteva geluri (pentru cazuri de extremă urgență, fără gânduri reale de a le folosi). Pun și un Nicorette spray, la fel, pentru posibile urgențe. Verific să am frontala (cine știe, poate ajung aproape de timpii limită) și ne îndreptăm spre start.
Îi reamintesc Ritei că sunt rațional, că voi fi atent să nu mă accidentez și că, în cazul în care ceva este în neregulă, nu e o rușine să renunț.
Ora 8.00: se dă startul. Dăm o tură de localitate, ieșim pe malul Crișului. Îmi dau seama că sunt îmbrăcat prea gros (tricou cu mânecă lungă, tricou cu mânecă scurtă, mănuși). Imediat după prima urcare, renunț la mănuși și la tricoul cu mânecă lungă. Începe să-mi placă traseul, vremea e numai bună.
Nu alerg de nicio oră și primesc un mesaj de la Rita: „Un lup”. Cu puțin timp înainte, colegii de pe traseu spuneau despre căprioarele pe care le-au speriat. O sun pe Rita: se plimbă pe Valea Mișidului, iar plimbarea i-a fost „perturbată” de un lup care a analizat-o, apoi s-a retras în pădure. „Spuneai de căprioare? Soția mea aproape că a dat nas în nas cu un lup”, îi spun unui alergător. Doar că nimeni nu era uimit, părea ceva perfect normal să apară un lup în Munții Bihorului. Ne apropiem de primul punct de hidratare. După 7 km, aveam zâmbetul era pe buze, totul era sub control. Același lucru și următorul punct de alimentare, la km 13 – cu o mențiune: înainte de a ajunge acolo, mă depășește Vlad Tănase și rămân uimit: „Cum, Vlad era în spatele meu?” (participant în 2016 la 6633 Arctic Ultra, competiție câștigată 3 ani consecutiv de Tibi Ușeriu, cel care a scris „27 de pași”).
Ora 11:48. La kilometrul 23, aflu de la Ben Ami, antrenorul echipei de elite de la Constanța, că au apărut primele abandonuri, cel mai sonor fiind cel al lui Szabi (campion național în 2018 la proba de alergare montană de lungă distanță). Orgoliul meu zâmbește, chiar dacă e conștient că pentru mine competiția însemna evadare, experiențe noi și testarea unor limite, pe când alegătorii pur-sânge caută altceva.
Timpul trece și îmi dau seama că, spre deosebire de alte competiții, aici am vorbit foarte puțin pe traseu. Asta și pentru că ești tot timpul concentrat, îți faci planuri și calcule: „Hmmm, sunt pe la km 30, am golit deja un recipient de apă, mai am aproape 10 km până la următorul punct de alimentare, bag câteva stafide, nu și alune că după ele va trebui să beau apă și nu vreau să rămân fără lichid.” Imediat îmi dau seama că mușchii sunt foarte încălziți, cu ușoare tendințe de a ceda. „În regulă, nu mă opresc, trebuie să alerg în continuare, dacă mă opresc, e posibil să mă opresc definitiv”. Eram deja trecut de jumătatea traseului: „Hai că nu mai e mult, un semimaraton”.
Înainte de cursă aveam și un fel de obiectiv: sub 8 ore. Mi l-am pus la mișto, să nu simt că alerg degeaba pe dealuri. Până la jumătatea cursei, era cumva realizabil (aproape 4 ore și un sfert), dar cu oboseala și, cu lipsa antrenamentelor dinainte concursului, mă tot îndepărtam. După km 30 nu îmi făceam doar griji că dacă mă opresc nu mai pot continua, era și problema singurătății. Aproape 10 kilometri nu era nimeni în fața mea, nimeni în spatele meu. Noroc cu oamenii care erau în plimbare pe traseu. Atunci mi-am pus toate întrebările posibile și am încercat să le dau și răspunsuri. În mare parte doar am încercat. În schimb, m-am certat mult. Mi-am spus că sunt inconștient și mi-am propus ca atunci când dau de cineva, să mă țin de acel cineva, să nu mai alerg singur. Acei kilometri au fost adevărata cursă, cea cu mine însumi, motivul pentru care alergarea montană mă atrage ca un magnet. Știam deja că la finish voi fi alt om. Deja nu mă mai interesau timpii. Cele 8 ore propuse pentru a termina traseul nu mai însemnau nimic. Până și ceasul mi-a dat erori și mi-a lungit cursa. Mai mult: am fost fascinat de peisaj și preocupat fiind să discut cu mine, am ratat niște marcaj și am făcut o buclă suplimentară.
Ora 14:52: Ajung pentru ultima oară la punctul de alimentare de la Pojorâta. Văd câțiva alergători că pleacă mai departe. Îmi umplu recipientele cu apă și mă țin după ei. Erau doi tipi și o tipă. Mai tâziu aveam să aflu că erau Victor, Istvan și Alina. Încerc să recuperez distanța, să nu rămân în urmă. Îi ajung. Deja știam că a mai rămas un cros până la finish. Fără să discutăm prea mult, hotărâm să grăbim ritmul și să alergăm fără nicio oprire până la Șuncuiuș (ultimul punct de control). Pe drum, îl vedem pe Sergiu, obosit și îngrândurat. Îl convingem să se alăture „plutonului”. Mă uit la ceas, eram toți cinci în formație, pace-ul era puțin sub 5:00. Ne oprim la intrare în sat pentru că un bărbat (60+) era îngrijorat de prietenul lui. Îl întreb despre câteva semnalmente și îl liniștesc: prietenul lui acuza dureri la genunchi pe la kilometrul 20 – am mers împreună spre punctul de alimentare de la kilometrul 2, m-a asigurat că e în regulă și că „dacă campionii abandonează, lui nu îi va fi rușine. Am adăugat că împreună cu el, în urma mea, a mai rămas un tânăr care a promis că va păstra ritmul și că vor continua împreună. Când ne apropiem de punctul de control (care coincide și cu finish-ul, dar asta peste încă 10 km), oamenii au crezut că suntem finish-eri, doar că noi mai aveam de îndurat puțin.
Ora 15.33: Au mai rămas 10 kilometri, cursa e ca și terminată. Coborârea ne-a obosit, iar Alina acuză dureri din cauza bătăturilor. Ne hotărâm că vom păstra același ritm, că nu lăsăm pe nimeni în urmă. Și așa am făcut. După 2 ore și 15 minute, câteva cântece, multe povești și glume spuse, trecem cu toții linia de finish. Primul meu ultra. Vreo 55 de kilometri, 2600 metri diferență de nivel, 10 ore fără un sfert (la coada clasamentului), dar cu 4 prieteni noi și multe experiențe.
Cât am alergat pe coclauri, Rita a cunoscut împrejurimile. Am sunat-o pe ultimii 10 kilometri, când treceam prin dreptul căbănuței unde eram cazați și i-am spus: „Rita, eu mă apropii de căbănuță, nu mai pot, mă opresc aici”. Ea mi-a răspuns că ajunge și ea în câteva minute. I-am tăiat-o rapid și am recunoscut că e o glumă, că mai am 10 kilometri, că termin în mâini în 12 ore (timpul limită), dar că ne vedem la finish. Sergiu mi-a spus că am fost sadic.
Nic a făcut o cursă bună, a terminat în 6:07:52 . După ce ne-am tras sufletul am mers împreună, la fel ca în după-amiaza dinainte cursei, am mâncat și ne-am întors la premiere.
A doua zi, înainte să părăsim Șuncuiușul, în aceeași formulă (eu, Rita, Nic și Raluca) am făcut o drumeție până la Peștera Vadu Crișului (dus-întors, puțin peste 8 kilometri).
One thought on “Jurnalul unui alergător amator – primul ultramaraton: Primavera Trail Race 2019”